Demnitatea umană este inviolabilă și trebuie respectată și protejată – articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (drept regăsit și în Constituția României și în Noul Cod Civil). Dar…. oare o mai avem?
Pentru astăzi niște gânduri răzlețe referitoare la cele spuse mai sus. Sau poate că nu… 😛
Am primit pe mail un newsletter al colegului Cristian China Birta (a.k.a. Chinezu) , un citat care m-a impresionat, și pe care vi-l redau și vouă (vă recomand să vă abonați și voi la newsletter lui Cristian, veți primi multe lucruri interesante):
„Ființele umane s-au născut cu instinctul cruzimii? Nu e cruzimea o simplă experiență universală prin care trecem cu toții? Oare nu e demnitatea o simplă iluzie cu care ne amăgim pe noi înșine, ce ne poate schimba oricând în nimicuri, în insecte și larve, fiare sălbatice, hălci de carne purulente, secretând lichide vâscoase? Să fii umilit, rănit, defăimat și ucis – să fie toate aceste esența fundamentală a ființei umane, destinul ei inevitabil, pentru care istoria omenirii poate depune mărturie?” (Disecție, autor Han Kang – un episod din istoria Coreei de Sud – masacrul de la Gwangju din mai 1980 când armata a ucis cu brutalitate civilii care protestau.)
Eh, oamenii sunt capabili de milă și compasiune, dar și de ură, de crimă. Când nu mai respectăm demnitatea umană, ne pierdem statutul de ființe umane, ne pierdem umanitatea. Iar demnitatea se poate încălca foarte ușor, cu pași mici, ca o picătură chinezească (pardon ! 🙂 ), și până să ne dăm seama trecem granița fără să fim capabili să înțelegem de ce suntem în stare.
Însă întrebarea din titlul articolului rămâne. Demnitatea, încotro?