ESHATOLOGIA ADVENTISTĂ ȘI ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ DESPRE SFÂRȘITUL LUMII

ESHATOLOGIA

Eshatologia rămâne una dintre cele mai sensibile zone ale reflecției teologice, deoarece ea privește simultan sfârșitul istoriei, destinul omului, judecata lui Dumnezeu și împlinirea Împărăției. În spațiul românesc, dezbaterea capătă și o dimensiune misionară aparte, întrucât numeroase grupări neoprotestante, între care adventismul ocupă un loc semnificativ, au propus o lectură intens apocaliptică a Scripturii, cu accent pe cronologii, pe semnele sfârșitului și pe interpretări distinctive ale mileniului, judecății și stării morților. În fața acestor interpretări, teologia ortodoxă este chemată nu doar să formuleze un răspuns polemic, ci mai ales să ofere o expunere limpede, pozitivă și duhovnicească a propriei învățături despre „veacul ce va să fie”.

Termenul „eshatologie” provine din limba greacă și se traduce „ultim”, „final”. Eshatologia este învățătura despre realitățile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea împărăției lui Dumnezeu sau viața veacului ce va să vină, ca încoronare a operei răscumpărătoare a lui Hristos-împăratul, care se manifestă la sfârșitul istoriei, plin de slavă, să judece viii și morții (Efeseni 1, 20-23; I Tesaloniceni 5, 1-11).

Eshatologia se referă la o nouă ordine de existență, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii și speranței sau nădejdii creștine: „Vină împărăția Ta” (Matei 6, 10), dar care este deja prezentă aici și acum, și care confruntă istoria actuală: „Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (Lc. 17, 21). Eshatologia nu trebuie redusă la obsesia pentru catastrofă sau la simpla enumerare a evenimentelor finale. Într-o formulare sintetică, teologia ortodoxă atrage atenția că eshatologia nu trebuie confundată cu „sfârșitul lumii”, ci înțeleasă ca împlinire a operei lui Dumnezeu și ca sens ultim al existenței omului și al creației.[1]

O comparație între eshatologia adventistă și învățătura ortodoxă este importantă nu numai din punct de vedere dogmatic, ci și din perspectivă misionară și pastorală. Succesul mișcării adventiste nu se explică numai prin insistența doctrinară, ci și prin faptul că el oferă oamenilor o schemă coerentă, ușor de reținut, asupra sfârșitului: starea morților ca somn total, judecata începută în 1844, mileniul petrecut în cer, pământul pustiit și nimicirea finală a celor răi. Simplitatea acestei construcții o face convingătoare pentru un public lipsit de formare patristică. Tocmai de aceea, răspunsul ortodox trebuie să fie bine fundamentat scripturistic, patristic și dogmatic. Biserica nu este chemată să răspundă isteriei apocaliptice prin altă isterie, ci prin claritate, sobrietate și adevăr.

Din punct de vedere misiologic, tema trebuie așezată în contextul mai larg al expansiunii noilor mișcări religioase. Vestirea Evangheliei se face în iubire, dar fără concesii doctrinare, întrucât „există o strânsă legătură între identitatea creștină și disponibilitatea la dialog”.[2]

Succesul noilor mișcări religioase este favorizat de patologia spirituală a societății contemporane: dezrădăcinare, singurătate, criză de identitate, frică de viitor și sete de apartenență. Simptomele patologiei societății actuale reprezintă numeroase forme de „alienare”, care lasă persoana umană vulnerabilă în fața unor răspunsuri religioase simple și ferme.[3] Analiza eshatologiei adventiste nu este doar o comparație de doctrine, ci și o încercare de a înțelege de ce un discurs apocaliptic bine sistematizat devine convingător pentru omul vulnerabil religios.

Eshatologia adventistă este marcată decisiv de contextul milerist și de o interpretare apocaliptică specifică protestantismului american din secolul al XIX-lea, în timp ce eshatologia ortodoxă se dezvoltă din Sfânta Scriptură, din Tradiție și din cult. Diferența nu este una de detaliu, ci una de structură teologică: pentru Ortodoxie, eshatologia nu este doar „ce va veni”, ci și ceea ce a început deja în Hristos.

Mișcările eshatologice și apocaliptice contemporane, fie au uitat, fie au omis cu bună știință și în mod inconștient, ultimele cuvinte pe care Hristos le-a adresat Sfinților Săi Apostoli mai înainte de Înălțarea Sa la cer: „Iar ei (apostolii), adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare în acest timp vei așeza Tu la loc împărăția lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 6-7). Prin urmare, nu este al oamenilor de a data sau de a localiza eshatologia, dar este al oamenilor de a se îngriji de suflet mereu, zi de zi, ca și când Parusia lui Hristos și apocalipsa ar fi în ziua, în ora, în minutul sau în secunda imediat următoare.[4]

PREZENTARE GENERALĂ A MIȘCĂRII ADVENTISTE

Noțiunile de Biserică, confesiune, cult religios, erezie, schismă și sectă nu sunt echivalente, iar amestecarea lor produce confuzii atât academice, cât și pastorale. Într-o formulare sintetică, „erezia este forma concretă a rătăcirii de la adevărul dumnezeiesc mântuitor, iar schisma este rătăcirea de la normele de conducere ale Bisericii”. În același registru terminologic, confesiunea desemnează un grup de credincioși desprins din întregul Bisericii pe baza unei mărturisiri de credință proprii, în timp ce cultul religios arată constituirea unui ceremonial pe baza unei doctrine, pentru asistența religioasă a unui grup determinat.[5] Secta indică de obicei gruparea desprinsă, exclusivistă și puternic prozelitistă, care își consolidează identitatea printr-o interpretare restrictivă a adevărului și printr-un control accentuat al comunității. Adventismul este analizat ca denominațiune neoprotestantă cu accent eshatologic puternic și cu o practică misionară proprie, dar și ca fenomen care, din perspectivă ortodoxă, introduce afirmații doctrinare incompatibile cu Tradiția Bisericii.

Adventismul de ziua a șaptea s-a născut în spațiul nord-american al secolului al XIX-lea, într-un climat religios marcat de efervescență profetică și așteptări milenariste. Mișcarea își are originea imediată în predicile lui William Miller. Înainte de apropierea sa de mediul baptist, Miller a traversat o etapă deistă, fiind influențat de autori precum Voltaire, David Hume, Thomas Paine și Ethan Allen; a făcut parte și din elita masonică în anii de tinerețe. Reconsiderarea deismului după experiența războiului din 1812 și revenirea la lectura intensă a Scripturii au pregătit terenul pentru sistemul său profetic. Pe baza interpretării lui Daniel 8, 14 și a principiului zi-an, Miller a considerat că perioada celor 2.300 de zile profetice începe în anul 457 î.Hr. și se încheie în jurul anului 1843.[6] De aici s-a născut o așteptare concretă a revenirii lui Iisus Hristos, iar mișcarea milerită s-a transformat după 1840 într-o adevărată campanie religioasă interconfesională.

Miller nu a fixat de la început o zi exactă pentru Parusie. El a indicat inițial intervalul cuprins între 21 martie 1843 și 21 martie 1844, apoi a fost acceptată data de 18 aprilie 1844, fără ca evenimentul așteptat să se producă. Abia în vara anului 1844, Samuel Snow a propus noul calcul care muta așteptarea la 22 octombrie 1844, dată acceptată de Miller foarte târziu.

Dumitru Stăniloae surprinde drama acestor „soroace desmințite”, arătând cum febra datărilor a produs repetate dezamăgiri și noi recalculări în interiorul mediului milerit. Tot el amintește intervenția lui I. S. Snow, care a reactivat așteptarea printr-o nouă rectificare a calculului, generând o nouă mobilizare colectivă înainte de toamna anului 1844. Din punct de vedere istoric, acest moment rămâne decisiv, deoarece a obligat nucleul rămas fidel mișcării să reformuleze întrebarea: dacă Iisus Hristos nu a venit vizibil pe pământ în 1844, ce anume s-a petrecut totuși atunci?

Răspunsul care se va impune treptat în cadrul adventismului sabatarian este că în 1844 nu a avut loc Parusia propriu-zisă, ci începutul ultimei faze a lucrării lui Hristos în sanctuarul ceresc, adică judecata de cercetare. Această interpretare va deveni unul dintre semnele distinctive ale identității adventiste. Ulterior, mișcarea se va organiza instituțional, iar în 1863 se constituie oficial Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. În dezvoltarea ei timpurie, rolul lui James White, Joseph Bates și, mai ales, al lui Ellen G. White este decisiv. [7]

Printre cei care așteptau în noaptea de 9 spre 10 octombrie 1844 venirea lui Hristos se afla negreșit și Hellen Harman. Însă, eșecul lui Müller nu a „descumpănit-o” pe Hellen, ci dimpotrivă, a continuat să speculeze despre sfârșitul lumii și la puțin timp, în luna decembrie, același an, aceasta a avut o revelație: data de 22 octombrie 1844 (10 octombrie după calendarul neîndreptat) nu a fost calculată greșit. Hristos și-a început lucrarea Sa intrând, mai întâi, să curețe Sanctuarul ceresc și abia după aceea va coborî să întemeieze mileniul pe pământ. O parte din adventiștii lui Müller s-au grupat în jurul fecioarei vizionare Hellen Harman, atrași de faptul că „speranțele” lor nu au fost totuși înșelate.

În anul 1846, Hellen Harman se mărită cu James White, cu care va pune bazele doctrinare ale grupării mileniste de ziua a șaptea. Chiar în anul căsătoriei, Hellen White pretinde că are o revelație prin care Dumnezeu i-a poruncit să serbeze Sabatul în ziua a șaptea din săptămână. Nucleul sabatarian și-a precizat încă din 1848 primele puncte distinctive, anume „sabatul zilei a șaptea, curățirea sanctuarului, starea morților, spiritul profeției”. După anul 1860, gruparea a adoptat stilul de viață sănătos și o organizare eclesială proprie sub numele actual, iar după 1888 a dobândit un nou accent evanghelic și un puternic avânt misionar; totodată, între 1890 și 1930 s-a desprins treptat de influențele antitrinitariene prezente în fazele sale timpurii.[8]

Ellen G. White a funcționat pentru adventism nu doar ca personalitate charismatică, ci și ca autoritate spirituală și doctrinară. Deși adventiștii afirmă în mod oficial că Biblia este singurul lor crez, scrierile lui Ellen White au influențat profund imaginația și coerența internă a sistemului adventist, în special în chestiunile privind conflictul cosmic, sabatul, judecata, mileniul și soarta finală a celor răi.[9]

Mare parte din teologia Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea corespunde învățăturilor evanghelice, cum ar fi Trinitatea și infailibilitatea Scripturii. Învățături distincte sunt despre starea omului în moarte și doctrina judecății de cercetare. Biserica adventistă este cunoscută și pentru accentul pus pe dietă și sănătate, promovarea libertății religioase și pentru principiile și stilul de viață conservator.[10]

Adventiștii acceptă Biblia ca singurul lor crez și consideră cele 28 de credințe fundamentale drept expunerea învățăturilor Sfintei Scripturi. Între aceste credințe, pentru tema noastră sunt esențiale următoarele: a doua venire a lui Hristos, starea morților, judecata în sanctuarul ceresc, mileniul și sfârșitul păcatului, noul pământ. La acestea se adaugă alte elemente identitare, cu implicații indirect eshatologice, precum sabatul zilei a șaptea și accentul pe profeție. [11]

Biserica Adventistă a fost criticată de multe ori, atât pentru pretinsele doctrine heterodoxe, legate de Ellen G. White și statutul ei în cadrul bisericii, cât și de pretinsele atitudini și comportament exclusivist. Mulți critici ai bisericii sunt foști adventiști, cum ar fi D.M. Canright, Walter Rea și Dale Ratzlaff.[12]

Adventismul este o mișcare religioasă care și-a consolidat identitatea confesională în jurul unei doctrine eshatologice distincte. Pentru cultele apocaliptice datarea, localizarea, modul și beneficiarii sfârșitului devin elemente cu o mare importanță doctrinară și misionară, iar atunci când aceste informații se dovedesc eronate, sunt oferite explicații secundare pentru a-și conserva existența. Această observație se aplică în bună măsură și adventismului istoric, chiar dacă adventismul contemporan oficial evită astăzi datarea explicită a Parusiei. [13]

Expansiunea adventistă se bazează pe existența unei rețele globale de uniuni și diviziuni, dar și a unor școli, universități, spitale, clinici și alte instituții social-sanitare, ceea ce arată că identitatea sa eshatologică este dublată de o infrastructură misionară remarcabilă.

În spațiul românesc amintim de existența unui seminar teologic adventist încă din 1924 la Focșani, mutat apoi la Târnăveni, la Stupini-Brașov și, din 1949, la București. Prin reviste precum Semnele timpului, Sfetnicul vieții și Gazeta slujbașului, dezvoltarea adventismului în România a fost însoțită de o activitate editorială constantă și de o preocupare clară pentru formarea internă a comunităților.

Primii adepți în România sunt Toma Aslan (baptist) și fratele acestuia, care organizează o grupare adventă în Pitești. Numărul prozeliților a rămas neînsemnat, piteștenii privind cu suspiciune noua denominațiune. Însă, după informațiile lăsate de Toma Aslan, prin 1881, gruparea avea, totuși, 13 membri, iar cinci ani mai târziu era pe cale de dispariție. Aproximativ pe la anul 1900 apare și în București cea dintâi grupare adventă. După anul 1906 se regrupează, atunci când sunt atrași în noua mișcare religioasă studentul în medicină Petre Paulini și ofițerii Ștefan Demetrescu, P. Panaitescu ș.a. În vederea organizării sectei, P. Paulini și Șt. Demetrescu urmează un curs de scurtă durată la Seminarul Teologic Adventist din Germania. În anul 1907 ia ființă prima Conferință adventistă din țara noastră, care unea toate comunitățile. P. Paulini și ceilalți colaboratori ai săi, sprijiniți și de misionari străini, realizează o propagandă asiduă pentru câștigarea de noi adepți.

După Recensământul din 1992, în România exista un număr de 0,34% adepți adventiști, iar la recensământul din anul 2011 erau 0,43%, adică aproximativ 80.944 de membri adventiști. Mulți dintre pastori frecventează Academia pentru Studiul Religiilor și Culturii din cadrul Centrului Internațional Ecumenic din București. Și, de asemenea, majoritatea fraților înțeleg să-și exercite alegerea în comunitatea lor, să nu deranjeze, să nu practice prozelitismul. În plan cultic, casele de adunare adventiste sunt descrise ca spații sobre, fără podoabe, având în față amvonul, baptisteriul și locul rezervat celor care conduc serviciul religios, iar în construcțiile mai noi apare și un spațiu pentru cor și instrumente muzicale. Ziua centrală a cultului este sâmbăta; pregătirea începe de vineri seara, iar serviciul de sâmbătă include, în formularea cursului, „ora de rugăciune, școala de sabat și predica”.[14]

ESHATOLOGIA ADVENTISTĂ

Eshatologia adventistă pleacă de la principiul sola Scriptura, însă Scriptura este citită într-o cheie apocaliptică foarte pronunțată. Cărțile lui Daniel și Apocalipsa sunt privite ca un ghid al istoriei mântuirii și a ultimei confruntări dintre bine și rău. În această perspectivă, istoria universală este citită ca o desfășurare progresivă a luptei dintre Hristos și Satana.

Din perspectivă ortodoxă Apocalipsa nu trebuie interpretată literalist și că genul apocaliptic, tocmai prin simbolismul, aproximația și obscuritatea lui, nu îngăduie construcții dogmatice rigide desprinse de ansamblul Revelației și de conștiința Bisericii.[15]

Adventismul afirmă realitatea, vizibilitatea și apropierea celei de-a doua veniri. Credința fundamentală nr. 25 afirmă că venirea lui Hristos este „binecuvântata speranță a Bisericii”, că va fi literală, personală, vizibilă și mondială, iar momentul exact nu a fost revelat, de aceea credincioșii trebuie să fie pregătiți permanent. Și Biserica Ortodoxă mărturisește că Hristos „iarăși va să vină cu slavă să judece viii și morții”. În adventism, a doua venire devine punctul de pornire al unei serii de evenimente precise: învierea drepților, transformarea celor vii credincioși, nimicirea celor răi aflați în viață, începutul mileniului și pustiirea pământului.

Un element principal al eshatologiei adventiste este doctrina „somnului sufletului”. Credința fundamentală nr. 26 afirmă că moartea este o stare de inconștiență pentru toți oamenii și că până la înviere morții nu participă în mod conștient la nimic din ceea ce se petrece în lume. Viața veșnică nu este un dat natural al omului, deoarece numai Dumnezeu este nemuritor; cei mântuiți o vor primi prin Hristos la înviere. Această doctrină este legată de respingerea ideii de nemurire naturală a sufletului și de respingerea rugăciunii pentru cei adormiți. Pentru adventiști, această poziție are rol apologetic: ei consideră că numai astfel poate fi evitată deriva spiritistă și poate fi păstrată învățătura biblică despre învierea finală. În materialele catehetice adventiste, „starea morților” este pusă în opoziție directă cu credința într-o supraviețuire conștientă între moarte și înviere.

Ortodoxia nu înțelege moartea ca dispariție a conștiinței persoanei, ci ca despărțire a sufletului de trup, urmată de judecata particulară și de intrarea sufletului într-o stare provizorie de anticipare a comuniunii sau a osândei. Această învățătură este legată de practica rugăciunii pentru cei adormiți și de conștiința neîntreruptă a comuniunii sfinților.

Cea mai distinctivă și mai controversată doctrină adventistă este judecata de cercetare (investigative judgment). Adventiștii afirmă că Hristos, Mare Arhiereu, a intrat în ultima fază a lucrării Sale de ispășire în 1844, corespunzătoare Zilei Ispășirii din sanctuarul veterotestamentar; această lucrare este înțeleasă ca judecată de cercetare, prin care se face cunoscut „inteligențelor cerești” cine dintre morți și dintre vii este gata pentru Împărăția veșnică.[16]

Judecata de cercetare este un element central al teologiei adventiste a judecății și eshatologiei și trebuie înțeleasă ca parte dintr-un proces mai vast, în mai multe faze, prin care Dumnezeu conduce universul spre restaurarea finală. Deși adventiștii încearcă astăzi să formuleze doctrina într-o manieră mai puțin polemică decât în trecut, ea rămâne legată inseparabil de reinterpretarea anului 1844. O asemenea doctrină nu se regăsește în Tradiția Bisericii și pare să fie rezultatul direct al nevoii de a salva teologic eșecul predicției mileriste.

Credința fundamentală nr. 27 definește mileniul ca domnia de o mie de ani a lui Hristos cu sfinții în cer, între prima și a doua înviere. În acest interval, cei răi rămân morți, pământul este pustiu, fără locuitori vii, iar Satana și îngerii lui sunt „legați” prin însăși imposibilitatea de a mai înșela pe cineva. La sfârșitul mileniului, Hristos, sfinții și cetatea sfântă coboară pe pământ; atunci învie și cei nelegiuiți, care înconjoară cetatea, iar focul lui Dumnezeu îi nimicește definitiv, curățind pământul.[17]

Această idee este reluată și în materialele explicative adventiste despre mileniu, unde se insistă pe două planuri: ceea ce se petrece în cer în timpul mileniului și ceea ce se petrece pe pământul devenit pustiu, rezultând  o eshatologie etapizată pe baza capitolului 20 din Apocalipsa.[18]

În tabelul următor este prezentată schematic ideea adventistă despre sfârșitul lumii, cei 1000 de ani și veșnicie. Mai menționăm că au fost până în prezent aproximativ 200 de date prezise pentru sfârșitul lumii.[19]

Adventismul arată că înainte de mileniu, vine Hristos, ordinea socială se dezintegrează, iar generația contemporană cu sfârșitul este nimicită, mai puțin cei credincioși. Aceștia, alături de drepții care sunt înviați cu aceeași ocazie, vor merge la cer. În timpul mileniului va avea loc, în cer, judecata celor pierduți, care vor fi înviați la a doua înviere, la sfârșitul mileniului. Atunci, cetatea sfinților (Noul Ierusalim) va coborî din cer, va avea loc judecata cea mare iar cei răi, împreună cu diavolul și demonii vor fi distruși pentru totdeauna. Adventiștii afirmă că sfârșitul lumii vine în două etape, delimitate de mileniu. Această mie de ani nu este un timp de prosperitate aici, pe pământ, ci un timp al judecării celor pierduți.[20]

Teologia ortodoxă respinge însă orice formă de milenarism literalist. Eshatologia ortodoxă nu cunoaște o împărăție intermediară de o mie de ani în sens pământesc sau cronologic distinct, ci mărturisește Parusia, învierea de obște, judecata universală și transfigurarea creației. Ortodoxia înțelege capitolul 20 din Apocalipsă în sens simbolic și eclesial, nu ca o schiță cronologică literală a viitorului. Împărăția lui Dumnezeu începe deja în Biserică și se va arăta deplin la sfârșit, fără existența unei domnii intermediare separate de judecata finală.

Eshatologia adventistă respinge doctrina chinurilor veșnice conștiente și susține nimicirea definitivă a celor răi. La sfârșitul mileniului, focul divin îi consumă pe Satana, pe îngerii lui și pe cei nelegiuiți, iar universul este curățit de păcat pentru totdeauna. Această idee este bazată pe doctrina adventistă despre mortalitatea omului și despre starea inconștientă a morților.

Eshatologia adventistă arată că focul care îi distruge pe cei răi curăță pământul de degradarea produsă de păcat. Din ruinele acestui pământ, Dumnezeu va face un cer nou și un pământ nou, iar pe acest pământ recreat – căminul veșnic al celor răscumpărați – Dumnezeu va alunga pentru totdeauna plânsul, durerea și moartea, iar blestemul pe care l-a adus păcatul va fi fost ridicat.[21]

ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ DESPRE SFÂRȘITUL LUMII

Pentru Ortodoxie, eshatologia este împlinirea întregii iconomii a lui Dumnezeu. Ea începe deja în Hristos cel înviat, se face simțită sacramental în viața Bisericii și se va descoperi deplin la a doua venire. De aceea, punctul de vedere ortodox cele două extreme: pe de o parte, amânarea totală a eshatologiei într-un viitor îndepărtat; pe de altă parte, transformarea ei într-o curiozitate cronologică sau într-o panică istorică.

Această „tensiune” eshatologică dintre deja și nu încă trebuie transformată, de către fiecare creștin în parte, în manieră proprie, într-un mod de viață ale cărui semințe sunt plantate acum și ale cărui roade încep să se coacă aici și acum, dar care vor fi coapte definitiv și de care creștinul autentic se va putea bucura în adevăratul sens al cuvântului abia acolo și atunci, în Împărăția Cerurilor. Deci eshatologia ortodoxă nu este despre o avalanșă a datărilor, deoarece cuvintele lui Hristos din Fapte 1, 6-7 opresc dorința omului de a stabili anii sau vremile sfârșitului.[22] Eshatologia ortodoxă este, așadar, una a privegherii, nu a calculului.

Ortodoxia învață că moartea este urmarea păcatului, dar nu are ultimul cuvânt asupra omului. După despărțirea sufletului de trup, persoana nu intră într-o inconștiență totală, ci într-o stare provizorie, anticipativă, în care se pregustă comuniunea sau lipsa comuniunii cu Dumnezeu.

Această învățătură este întărită de practica neîntreruptă a Bisericii de a se ruga pentru cei adormiți. Studiile biblice ortodoxe privind II Macabei 12, 39-46 și credința în viața de apoi arată că nădejdea în înviere și solidaritatea liturgică dintre cei vii și cei adormiți fac parte din tradiția biblică și eclesială a Bisericii Ortodoxe.[23] De aceea, pentru Ortodoxie, ideea adventistă a unei inconștiențe totale a morților este o contradicție cu modul de viață rugătoare a Bisericii.

Deși se întâmplă la „sfârșitul” istoriei, împărăția eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârșitul, ci eternitatea, veșnicia. De la întruparea Fiului, lumea este locul manifestării împărăției lui Dumnezeu și al transfigurării omului, iar de la Cincizecime, Duhul introduce și menține împărăția în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezență eshatologică, veșnică. Istoria nu este numai trecut, o anamneză ci și anticipare și pregustare reală a veșniciei. Istoria și eshatologia formează o unică realitate în iconomia mântuirii care nu se confundă cu timpul acesta. În rugăciunea euharistică, din Sfânta Liturghie, a doua venire a lui Hristos este invocată ca parte din istoria mântuirii. Ca adunare liturgică, Biserica însăși este poporul lui Dumnezeu în stare de pelerinaj, în mișcare spre Împărăția lui Dumnezeu. „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Epistola către Evrei, 13,14).[24]

Ortodoxia mărturisește limpede că la sfârșitul istoriei Hristos va veni în slavă, vor învia toți morții, iar apoi va urma judecata universală. Nu există două sau trei judecăți repartizate pe etape cronologice separate, nici un mileniu intermediar literal. Învierea este universală, nu doar a drepților, iar judecata este universală, nu o analiză neștiută a celor adormiți începută într-un moment databil al istoriei. Textele precum Isaia 26,19, Iezechiel 37 și Daniel 12, 1-2 fundamentează așteptarea unei intervenții finale a lui Dumnezeu, în care învierea este legată de judecată, de dreptate și de restaurarea creației.[25] Ortodoxia interpretează aceste texte în lumina Învierii lui Hristos și a mărturiei apostolice, fără a le transforma în codificări pentru cronologii.

Conform eshatologiei ortodoxe sfârșitul lumii nu înseamnă distrugerea creației, ci transfigurarea ei. Creștinismul nu propovăduiește distrugerea creației, ci eliberarea ei de stricăciune și intrarea ei într-un mod nou de existență. Această idee este întemeiată biblic pe promisiunea „cerului nou și a pământului nou” și dogmatic pe legătura dintre creație, întrupare și înviere. Lumea creată nu este abandonată, ci recapitulată în Hristos.

Chiar dacă unele „semne apocaliptice” par a se împlini mai mult ca altă dată, nouă nu ne este dat să cunoaștem timpul parusiei sau alte etape premergătoare, pentru că Dumnezeu vrea ca să noi să fim într-o permanentă vigilență („privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” – Matei 25:13).

Orice speculație sau încercare de a ghici sau prezice sfârșitul lumii și venirea Domnului, despre care „nici îngerii din cer nu știu când va fi” (cf. Matei 24:36), este o minciună care nici nu trebuie luată în seamă, pentru că este de la diavol. Adventiștii, Martorii lui Iehova și multe alte secte sau mișcări religioase, au prezis deja de mai multe ori sfârșitul lumii, dar acesta nu a avut loc și nici nu poate avea loc în viitorul foarte apropiat pentru că mai multe profeții biblice încă nu s-au îndeplinit, iar Cuvântul lui Dumnezeu nu este mincinos; deci ele trebuie să se îndeplinească.

Prin urmare este mult mai corect și mai util să ne gândim și să ne pregătim pentru sfârșitul (moartea) fiecăruia dintre noi, care poate surveni oricând, iar odată cu moartea, așteptarea sfârșitului lumii este o așteptare a învierii de obște. La a doua venire a Domnului cei adormiți vor învia, iar cei pe care îi va prinde parusia în viață se vor transfigura (cf. I Corinteni 15:51-52) și așa vor fi judecați și unii și alții fără deosebire. Creștinismul este bazat pe aceste învățături și fără ele nu există creștinism.[26]

A doua venire a Domnului va avea loc când se va împlini vremea, când omenirea va fi pregătită pentru această venire. Dumnezeu ca un Atoateștiutor, știe precis data sfârșitului lumii, dar această dată nu a fixat-o mai dinainte la un anumit an, ci a lăsat și omului partea sa de contribuție la stabilirea acestei date; depinde deci și de om ca această dată să fie mai curând sau mai târziu. Când va fi însă această dată, nimeni nu știe: „Nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”, cum ne încredințează despre aceasta Însuși Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie (Matei 24, 36).

Examinând semnele care vor preceda sfârșitul lumii respectiv împuținarea credinței, apariția prorocilor mincinoși, războaie și mari cataclisme naturale, venirea lui Antihrist etc. ‒, vedem că nici acestea nu ne dau o indicație precisă. Unele din semne s-au mai petrecut în istorie, iar altele sunt învăluite de taină. De aceea omenirea, ori de câte ori se întâmplă vreun eveniment neobișnuit, se întreabă dacă nu cumva și acesta este vreunul din „semnele vremii”.

Vorbind despre sfârșitul lumii, Mântuitorul se întreabă: „Oare când va veni Fiul Omului va mai găsi credință pe pământ?” (Luca 18, 8). Răspunsul negativ rezultă din însăși întrebare. O lipsă totală a voinței oamenilor de a mai face binele va fi un semn că o continuare a existenței lor pe pământ nu mai are rost. Aceasta va fi una din cauzele principale ale sfârșitului. Ortodoxia nu neagă existența semnelor sfârșitului și nici realitatea lucrării antihristice în istorie. Sfinții Părinți avertizează constant că Dumnezeu a tăinuit momentul sfârșitului tocmai pentru a ne chema la priveghere continuă, nu la calcule.[27]

În teologia ortodoxă contemporană, eshatologia este o preocupare constantă a unor gânditori din spațiul rus (N. Berdiaev, G. Florovsky, S. Bulgakov, N. Lossky, P. Evdokimov, O. Clement, A. Schmemann), în spațiul grec (I. Zizioulas, C. Yannaras, N. Matsukas) sau în cel românesc (în care cel mai important exponent este părintele Stăniloae). Pentru Berdiaev sfârșitul istoriei este inevitabil. „Teologia ortodoxă insista asupra unei relații echilibrate între eshaton și istorie. În viziunea ortodoxă sunt depășite concepțiile unilaterale și extreme. Nu avem nici o identificare a eshatonului cu istoria (panteism), dar nici o separare a celor două realități (deism). Concepția ortodoxa afirmă întrepătrunderea eshatonului cu istoria, ceea ce ne ferește atât de o sacralizare excesivă a lumii imediate, cat si de o secularizare a ei” (cf. Gh. F. Anghelescu, „Eternitate, timp și eshatologie în antropologia patristică greacă”).

Biserica ortodoxă nu promovează o psihoză a sfârșitului, pentru că o asemenea psihoză slăbește discernământul și poate deveni instrument de manipulare religioasă. De aceea, ortodoxia autentică nu produce „știri apocaliptice”, ci oameni treji duhovnicește. Eshatologia ei este una a pocăinței și a speranței, nu a spectacolului profetic. Pentru Ortodoxie, locul privilegiat în care se gustă anticipat realitatea veacului viitor este Sfânta Liturghie. În cult, Biserica trăiește deja întâlnirea cu Hristos cel înviat, comuniunea sfinților și pregustarea ospățului Împărăției.[28]

În orizontul eshatologic al Ortodoxiei creștinul „nu trăiește cu groază apocaliptică sfârșitul formei actuale a lumii și nici nu se amăgește cu speranța iluzorie a «venirii Domnului Isus» pentru ca să se întemeieze o împărăție milenară numai «cu cei aleși» – cum susțin sectele neoprotestante, ci are în vedere preocuparea constantă, smerită și statornică de a se pregăti pentru sfârșitul iminent al vieții sale pământești și idealul vieții veșnice, care se va arăta deplin în starea de înviere, după judecata universală, pe care o va înfăptui Hristos, la a doua Sa venire întru slavă”.[29]

Creștinismul răsăritean impune o doctrină eshatologică completă, întrucât pentru creștini, după cum spune Sfântul Dumitru Stăniloae, „planul eshatologic, sau viața eternă de după moarte, nu e însă numai ceva viitor; ea a început prin și în Hristos care a înviat ca om din morți. Iar întrucât Hristos rămâne cu cei credincioși într-o legătură intimă sau chiar în ei, viața eternă a început și pentru ei ca arvună”. Această întâlnire cu Hristos nu rămâne doar ca o credință eshatologică viitoare, ci presupune credința unei reale prezențe a lui Hristos în noi, în mod nedeplin încă de pe pământ și în mod desăvârșit în veșnicie. Ortodoxia a dat mereu dovadă de bun simț spiritual, neîncercând să pătrundă acolo unde Revelația a pus limite.

În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin afirma că „Dumnezeu, cunoscând toate și îngrijându-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaștem numai ce este de folos și a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pentru acestea deci să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând hotarele veșnice și nedepășind dumnezeiasca predanie”, iar referitor la cum anume se va întâmpla reunirea elementelor descompuse a trupurilor, Sf. Ioan Damaschin consideră că „nu este neputincios Cel care la început a făcut trupul din țărâna pământului, care s-a descompus și s-a întors iarăși în pământul din care a fost luat, nu este neputincios să-l învieze din nou, potrivit hotărârii Creatorului”.[30]

Învierea celor adormiți este unul dintre adevărurile fundamentale ale învățăturii creștine. Temeiul credinței și al învățăturii despre învierea celor adormiți îl aflăm în Sfânta Scriptură, în mod special în prima epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (capitolul al XV-lea (8)): „căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia, dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (I Corinteni 15, 22-23). După Înălțarea la cer cu Trup a Mântuitorului, Biserica Sa așteaptă „învierea morților și viața veacului ce va să fie”.

După cum spune pr. Ioan Valentin Istrati, „Strigătul adventist (adventum=venire), zbieratul milenarist, încruntarea apocaliptică, evanescența spirituală, toate acestea sunt un surogat de duhovnicie, un bun înlocuitor de asceză, un paravan în fața slăbiciunii sau neascultării. Tremurul apocaliptic ține loc pentru o vreme de cunoașterea Sfinților Părinți, bântuirea nocturnă pe bloguri pentru a mai picura ceva panică în sufletele celor slabi e înlocuitorul penibil al metaniilor și rugăciunilor de toată noaptea. Ceea ce este mai trist este că oamenii, în loc să își agonisească mântuirea prin rugăciune, credință și fapte bune, se agață de aceste fumigene contestând Biserica, Sfinții Părinți și pe Hristos Însuși”.[31]

CONCLUZII

În privința eshatologiei există însă și puncte de convergență deoarece atât adventismul, cât și Ortodoxia afirmă realitatea istoriei mântuirii, a doua venire a lui Hristos, învierea morților, judecata lui Dumnezeu și seriozitatea morală a vieții creștine. Ambele resping secularismul și ambele arată că lumea nu este un mecanism închis, ci spațiul lucrării dumnezeiești. De asemenea, adventismul a avut meritul de a reacționa împotriva indiferentismului religios și de a menține vie conștiința că istoria merge spre judecată și împlinire.

Eshatologia are însă mai multe puncte divergente. Astfel, adventismul respinge nemurirea sufletului și afirmă starea de inconștiență a morților până la înviere. Ortodoxia afirmă supraviețuirea conștientă a sufletului, judecata particulară și posibilitatea comuniunii liturgice cu cei adormiți. Această diferență influențează nu doar doctrina despre moarte, ci și cultul, spiritualitatea și pastorația.

Totodată anihilaționismul adventist privind soarta finală a celor răi contrastează cu înțelegerea patristică a veșniciei consecințelor libertății umane. În Ortodoxie, mântuirea și osânda nu sunt rezolvări tehnice, ci moduri ale raportării veșnice la prezența lui Dumnezeu.

Adventismul folosește Scriptura în baza „sola Scriptura”, însă în practică această lectură este ordonată printr-o doctrină confesională specifică, construită în jurul lui Daniel, Apocalipsa, sanctuar, sabat și conflict cosmic. Ortodoxia citește Scriptura în Biserică, în continuitate cu Sfinții Părinții, cu cultul și cu dogmele statornicite de Sinoadele ecumenice.

Această diferență explică de ce aceleași texte pot produce concluzii atât de distincte. Pentru eshatologia adventistă, Apocalipsa 20 devine suport pentru un mileniu ceresc de exact o mie de ani; pentru Ortodoxie, textul are caracter simbolic și trebuie interpretat în ansamblul tradiției eclesiale. Pentru adventism, Daniel 8 conduce la anul 1844 și la judecata de cercetare; pentru Ortodoxie, textul nu poate fi separat de modul în care Biserica a înțeles întreaga iconomie a lui Hristos.

Eshatologia adventistă justifică o conștiință identitară specifică: adventiștii se percep drept poporul care păstrează semnul adevărat al ascultării în vremurile din urmă. Această autopercepție favorizează inevitabil o interpretare critică a Bisericilor istorice și o energie prozelitistă intensă.

În Ortodoxie, eshatologia se bazează pe viața Bisericii istorice, apostolice și sacramentale. Semnul Împărăției nu este păstrarea exclusivă a unei zile, ci comuniunea în Trupul și Sângele lui Hristos, mărturisirea dreptei credințe și viața în Duhul Sfânt. Prin urmare, conflictul nu este doar între două doctrine despre viitor, ci între două moduri de a înțelege Biserica în prezent.

Din punct de vedere misionar, adventismul are o lecție indirectă pentru Ortodoxie: acolo unde poporul nu este catehizat, ideile simple și ferme cuceresc ușor. O comunitate care poate răspunde clar la întrebări despre moarte, judecată, mileniu și semnele sfârșitului va părea adesea mai „sigură” decât una care oferă doar răspunsuri generale sau emoționale. De aceea, răspunsul ortodox la provocarea adventistă nu trebuie să fie exclusiv polemic, ci și catehetic.

Reușita grupărilor sectare rezidă prin faptul că ele merg spre oameni cu pasiune, oferă răspunsuri simple, apartenență comunitară și călăuzire continuă; iar „sectele prosperă grație pasiunii pe care o investesc în ceea ce fac”.[32] Prin urmare înainte de a combate o doctrină, Biserica trebuie să înțeleagă nevoia umană pe care acea doctrină pretinde că o rezolvă.

În același timp, misiunea ortodoxă trebuie să păstreze ceea ce este propriu tradiției ei: refuzul panicii apocaliptice și accentul pe pregătirea prin pocăință, rugăciune și viață liturgică. Biserica are datoria morală și misionară de a liniști pe cei terorizați de apocalipsă și de a tempera entuziasmele milenariste deformante.[33]

Printre prioritățile misiunii ortodoxe se află comunitatea parohială vie, cateheza continuă, formarea biblică și duhovnicească, precum și o predică inteligibilă, pregătită și ancorată în viața concretă a credincioșilor. Acolo unde Biserica este prezentă dinamic, cu liturghie participată, cateheză și solidaritate, presiunea sectară slăbește considerabil. Preotul nu trebuie perceput ca simplu administrator, ci ca părinte, călăuzitor și om al rugăciunii, iar laicii trebuie implicați responsabil în lucrarea misionară. Noile mișcări religioase constituie o provocare ce cheamă la reînnoire interioară și la redobândirea elanului apostolic.

Adventismul nu se combate eficient prin reacții conflictuale, ci printr-o viață bisericească mai duhovnicească, mai clară și mai exigentă. Este necesară cunoașterea doctrinelor, a modului de viață și a metodelor de recrutare ale grupărilor sectare, tocmai pentru ca preotul să răspundă obiectiv, fără prejudecăți, dar cu discernământ.[34]

Eshatologia ortodoxă este mai puțin spectaculoasă, dar mai profundă și mai fidelă Scripturii. Ea nu oferă o cronologie perfectă, dar oferă ceva mai important: adevărul trăit al întâlnirii cu Hristos în Biserică, certitudinea judecății fără o curiozitate nepotrivită, nădejdea învierii și așteptarea sfârșitului ca transfigurare a omului și a cosmosului.

Eshatologia adventistă nu este doar doctrină despre viitor, ci și instrument de delimitare confesională în prezent. Din perspectivă ortodoxă, aceasta duce la un prozelitism justificat apocaliptic. Când o comunitate se autopercepe drept purtătoarea semnului adevărat al sfârșitului, dialogul cu tradiția istorică a Bisericii devine aproape imposibil.

Adventismul construiește un sistem eshatologic riguros, cu repere precise: starea inconștientă a morților, judecata de cercetare începută în 1844, mileniul petrecut în cer, pământul pustiu și nimicirea finală a celor răi. Ortodoxia, în schimb, înțelege eshatologia în interiorul unei viziuni sacramentale și patristice, în care moartea este urmată de judecata particulară, Parusia de învierea universală și judecata de obște, iar sfârșitul lumii de transfigurarea creației.

Adventismul s-a format istoric într-un context milenarist și că una dintre doctrinele sale definitorii – judecata de cercetare – nu poate fi desprinsă de nevoia de a explica eșecul așteptării mileriste din 1844. Această origine istorică nu anulează automat doctrina, dar obligă la o evaluare critică severă.

Doctrina adventistă a „somnului sufletului” contrazice practica rugăciunii pentru cei adormiți, cultul sfinților și însăși conștiința Bisericii că iubirea nu este suspendată între moarte și înviere. Adventismul arată, indirect, cât de mult are nevoie misiunea ortodoxă de claritate catehetică. Oamenii caută răspunsuri clare despre moarte, înviere și sfârșitul lumii. Când Biserica nu le oferă limpede, alții le oferă schematic. Așadar, provocarea adventistă poate avea și un efect benefic: obligă teologia și pastorația ortodoxă să-și formuleze mai limpede propria învățătură.

Învățătura ortodoxă oferă o perspectivă eshatologică mai echilibrată, mai profundă și mai fidelă Revelației trăite în Biserică decât sistemul adventist. Ea păstrează seriozitatea judecății fără a cădea în datări și scenarii, afirmă realitatea veșniciei și înțelege sfârșitul lumii nu ca pe un spectacol al distrugerii, ci ca pe împlinirea biruinței lui Hristos asupra morții.

Bibliografie

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2018.

2. *** Adventiștii de Ziua a Șaptea cred… O expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, București, Editura Cuvântul Evangheliei, 1993, disponibil la  http://www.montrealadventistro.org/files/AZS%20cred.pdf .

3. *** Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, Wiki, disponibil la https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Adventist%C4%83_de_Ziua_a_%C8%98aptea.

4. *** Convingeri fundamentale la https://adventist.ro/convingeri/convingeri-fundamentale/ .

5. *** „Mileniul și sfârșitul păcatului”, în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, disponibil la https://adventist.ro/1592/mileniul-si-sfarsitul-pacatului/.

6. AGIGNOAEI, Alexandru Nicolae, Eshatologie și misiune creștină în societatea contemporană, rezumatul tezei de doctorat, Alba Iulia, 2022, disponibilă la https://www.uab.ro/media/documente/Rezumat_teza_de_doctorat_romana_-_Agignoaei_Alexandru_Nicolae.pdf .

7. BRUDIU, Răzvan, Misiologie ortodoxă. Suport de curs. Anul 3, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Alba Iulia, 2021.

8. ISTRATI, Ioan Valentin, „Vine sfârșitul lumii?”, Puncte de vedere la Doxologia.ro, disponibil la https://doxologia.ro/vine-sfarsitul-lumii-0 .

9. MACAR, Ilie, Sfârșitul omului și al lumii, între adevăr și utopie. Eshatologie și erezie, Iași, Editura Doxologia, 2014, , prezentare disponibilă la https://edituradoxologia.ro/sfarsitul-omului-si-al-lumii-intre-adevar-si-utopie-eshatologie-si-erezie.

10. MARCU, Doru, Introducere în Eshatologia Ortodoxă: Învierea obștească a celor adormiți și schimbarea trupurilor celor vii, disponibil la https://revistaortodoxa.ro/?p=2456.

11. MĂRCULEȚ, Ștefan, „Răspunsuri duhovnicești: Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârșitul lumii»“, în Ziarul Lumina, 6 noiembrie 2011, disponibil la https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/evanghelia-zilei/raspunsuri-duhovnicesti-eshatologia-nu-trebuie-confundata-cu-sfarsitul-lumii-2855.html.

12. MOȚ, Laurențiu, Sfârșitul lumii, în creștinism: trei perspective, disponibil la https://semneletimpului.ro/religie/sfarsitul-lumii-in-crestinism-trei-perspective.html.

13. NICOLAESCU, N. I., „Cheia interpretării istorice a Apocalipsei”, în Studii Teologice, seria II, nr. 5-6/1949, disponibil la https://biblioteca-digitala.ro/?volum=27233-studii-teologice–5-6-1949.

14. Sfântul Cuvios PETRONIU de la Prodromu, „De ce tăinuiește Dumnezeu momentul sfârșitului lumii?“, din lucrarea Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, în Doxologia, https://doxologia.ro/de-ce-tainuieste-dumnezeu-momentul-sfarsitului-lumii.

15. PRUTEANU, Petru, „Despre apocalipsă și sfârșitul lumii”, disponibil la https://www.teologie.net/2011/06/18/despre-apocalipsa-si-sfarsitul-lumii/ .

16. STĂNILOAE, Dumitru, „Soroace desmințite”, în Studii Teologice, seria II, nr. 5-6/1949, disponibil la https://biblioteca-digitala.ro/?volum=27233-studii-teologice–5-6-1949.

17. STURZU, Constantin, „Cum va fi sfârșitul lumii”, în CreștinOrtodox.ro, disponibil la  https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/viata-vesnica/cum-fi-sfarsitul-lumii-142017.html.

18. TĂNASE, Marius-Gheorghe, Învierea și viața veșnică în textele veterotestamentare, rezumatul tezei de doctorat, Cluj-Napoca, 2025, disponibilă la https://teze.doctorat.ubbcluj.ro/doctorat/teza/fisier/9645 .

[1] Ștefan Mărculeț, „Răspunsuri duhovnicești: Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârșitul lumii»“, în Ziarul Lumina, 6 noiembrie 2011, disponibil la https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/evanghelia-zilei/raspunsuri-duhovnicesti-eshatologia-nu-trebuie-confundata-cu-sfarsitul-lumii-2855.html (accesat la 21.03.2026).

[2] Răzvan BRUDIU, Misiologie ortodoxă. Suport de curs. Anul 3, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Alba Iulia, 2021, p. 3-5.

[3] Ibidem, p. 12-13.

[4] Alexandru Nicolae AGIGNOAEI, Eshatologie și misiune creștină în societatea contemporană, rezumatul tezei de doctorat, Alba Iulia, 2022, p. 16, disponibilă la https://www.uab.ro/media/documente/Rezumat_teza_de_doctorat_romana_-_Agignoaei_Alexandru_Nicolae.pdf

[5] Răzvan BRUDIU, Misiologie ortodoxă. Suport de curs. Anul 3, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Alba Iulia, 2021, p. 29-32.

[6] Răzvan BRUDIU, Misiologie ortodoxă. Suport de curs. Anul 3, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Alba Iulia, 2021, p. 72-76.

[7] Dumitru STĂNILOAE, „Soroace desmințite”, în Studii Teologice, seria II, nr. 5-6/1949, p. 374-380, disponibil la https://biblioteca-digitala.ro/?volum=27233-studii-teologice–5-6-1949.

[8] Răzvan BRUDIU, Misiologie ortodoxă. Suport de curs. Anul 3, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Alba Iulia, 2021, p. 81-82.

[9] Adventiștii de Ziua a Șaptea cred… Câteva cuvinte cu privire la cele 27 de puncte fundamentale de credință ale adventiștilor, disponibil la  http://www.montrealadventistro.org/files/AZS%20cred.pdf

[10] „Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea”, Wiki, disponibil la https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Adventist%C4%83_de_Ziua_a_%C8%98aptea (accesat la 28.03.2026).

[11] Convingeri fundamentale la https://adventist.ro/convingeri/convingeri-fundamentale/

[12] „Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea”, Wiki, disponibil la https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Adventist%C4%83_de_Ziua_a_%C8%98aptea (accesat la 28.03.2026).

[13] Alexandru Nicolae AGIGNOAEI, Eshatologie și misiune creștină în societatea contemporană, rezumatul tezei de doctorat, Alba Iulia, 2022, p. 14-16, disponibilă la https://www.uab.ro/media/documente/Rezumat_teza_de_doctorat_romana_-_Agignoaei_Alexandru_Nicolae.pdf

[14] Răzvan BRUDIU, Misiologie ortodoxă. Suport de curs. Anul 3, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Alba Iulia, 2021, p. 82-85.

[15] N. I. NICOLAESCU, „Cheia interpretării istorice a Apocalipsei”, în Studii Teologice, seria II, nr. 5-6/1949, p. 287-292, disponibil la https://biblioteca-digitala.ro/?volum=27233-studii-teologice–5-6-1949

[16] Adventiștii de Ziua a Șaptea cred… Câteva cuvinte cu privire la cele 27 de puncte fundamentale de credință ale adventiștilor, disponibil la  http://www.montrealadventistro.org/files/AZS%20cred.pdf.

[17] Idem.

[18] „Mileniul și sfârșitul păcatului”, în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, disponibil la https://adventist.ro/1592/mileniul-si-sfarsitul-pacatului/ (accesat la 28.03.2026).

[19] Conform „Listă de date prezise pentru sfârșitul lumii”, disponibil la https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_date_prezise_pentru_sf%C3%A2r%C8%99itul_lumii (accesat la 03.04.2026).

[20] Laurențiu Moț, Sfârșitul lumii, în creștinism: trei perspective, disponibil la https://semneletimpului.ro/religie/sfarsitul-lumii-in-crestinism-trei-perspective.html (accesat la 04.04.2026)

[21] „Mileniul și sfârșitul păcatului”, în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, disponibil la https://adventist.ro/1592/mileniul-si-sfarsitul-pacatului/ (accesat la 28.03.2026).

[22] Alexandru Nicolae AGIGNOAEI, Eshatologie și misiune creștină în societatea contemporană, rezumatul tezei de doctorat, Alba Iulia, 2022, p. 16, disponibilă la https://www.uab.ro/media/documente/Rezumat_teza_de_doctorat_romana_-_Agignoaei_Alexandru_Nicolae.pdf

[23] Marius-Gheorghe TĂNASE, Învierea și viața veșnică în textele veterotestamentare, rezumatul tezei de doctorat, Cluj-Napoca, 2025, p. 8-10, disponibilă la https://teze.doctorat.ubbcluj.ro/doctorat/teza/fisier/9645

[24] Ștefan Mărculeț, „Răspunsuri duhovnicești: Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârșitul lumii»“, în Ziarul Lumina, 6 noiembrie 2011, disponibil la https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/evanghelia-zilei/raspunsuri-duhovnicesti-eshatologia-nu-trebuie-confundata-cu-sfarsitul-lumii-2855.html (accesat la 21.03.2026).

[25] Marius-Gheorghe TĂNASE, Învierea și viața veșnică în textele veterotestamentare, rezumatul tezei de doctorat, Cluj-Napoca, 2025, p. 14-16, disponibilă la https://teze.doctorat.ubbcluj.ro/doctorat/teza/fisier/9645 .

[26] Petru Pruteanu, „Despre apocalipsă și sfârșitul lumii”, disponibil la https://www.teologie.net/2011/06/18/despre-apocalipsa-si-sfarsitul-lumii/ (accesat la 27.03.2026).

[27] Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu, „De ce tăinuiește Dumnezeu momentul sfârșitului lumii?“, din lucrarea Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 168-171, în Doxologia, https://doxologia.ro/de-ce-tainuieste-dumnezeu-momentul-sfarsitului-lumii (accesat la 28.03.2026).

[28] Constantin STURZU, „Cum va fi sfârșitul lumii”, în CreștinOrtodox.ro, disponibil la  https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/viata-vesnica/cum-fi-sfarsitul-lumii-142017.html (accesat la 28.03.2026).

[29] Ilie Macar, Sfârșitul omului și al lumii între adevăr și utopie. Eshatologie și erezie, Iași, Editura Doxologia, 2014, p. 290, prezentare disponibilă la https://edituradoxologia.ro/sfarsitul-omului-si-al-lumii-intre-adevar-si-utopie-eshatologie-si-erezie (accesat la 04.04.2026).

[30] Doru Marcu, Introducere în Eshatologia Ortodoxă: Învierea obștească a celor adormiți și schimbarea trupurilor celor vii, disponibil la https://revistaortodoxa.ro/?p=2456 (accesat la 04.04.2026).

[31] Ioan Valentin Istrati, „Vine sfârșitul lumii?”, Puncte de vedere la Doxologia.ro, disponibil la https://doxologia.ro/vine-sfarsitul-lumii-0 (accesat la 04.04.2026)

[32] Răzvan BRUDIU, Misiologie ortodoxă. Suport de curs. Anul 3, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Alba Iulia, 2021, p. 10.

[33] Alexandru Nicolae AGIGNOAEI, Eshatologie și misiune creștină în societatea contemporană, rezumatul tezei de doctorat, Alba Iulia, 2022, p. 16.

[34] Răzvan BRUDIU, Misiologie ortodoxă. Suport de curs. Anul 3, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Alba Iulia, 2021, p. 13-19.