Articolul prezintă câteva informații despre cultura românească în epoca marelui voievod și martir Constantin Brâncoveanu. După o scurtă introducere și o prezentare biografică, lucrarea va detalia principalele direcții ale culturii brâncovenești: cărțile, bisericile și monumentele, prezentându-se apoi, ca un corolar, sfârșitul martiric al Brâncovenilor.

Europa din secolul al VIII-lea este o lume predominant rurală. În cultura aristocratică a secolului XVIII a dominat cultul frumuseții feminine, senzualitatea. Cultura educațională este marcat de Ideologia iluminismului. Ideea principală a iluminismului a fost optimismul și credința fermă că umanitatea poate fi schimbată prin creșterea educației sale. în veacul iluminismului, spiritul creștin al culturii europene este înăbușit de cel laic. Apar enciclopedii fundamentale alcătuite de figuri marcante europene. 

Printre personalitățile notorii europene care sau evidențiat în secolul al XVIII-lea sunt: Denis Diderot (1713-1784) om de știință enciclopedic, fondator și șef al școlii de materialism francez în filozofie, creator al școlii de realism în literatură și artă; Voltaire (1694-1778) cel mai mare educator, filosof, naturalist, poet și prozator, denunțător al viciilor statului, ipocrizia bisericii oficiale, prejudecăți; Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) faimos iluminator francez în artă a apărat simplitatea și naturalețea limbajului. Ideile lui Montesquieu, Voltaire, Rousseau, dar si ale altor filosofi iluminiști se vor răspândi în Europa și în lume și  vor juca un rol important.

Parte a culturii europene este și cultura românească. Între cele mai importante personalități ale neamului românesc al secolului al XVIII-lea, un loc de frunte și de seamă îl ocupă Domnitorul Constantin Brâncoveanu, care în urmă cu trei sute de ani era martirizat, chiar de ziua sa, 15 august, din ordinul sultanului. În timpul domniei sale istoria Țării Românești cunoaște o epocă prosperă și foarte favorabilă dezvoltării economice și culturale. Marele logofăt Constantin Brâncoveanu, prin calitățile sale intelectuale și morale s-a impus în fața contemporanilor săi influențând în mod semnificativ și cultura românească.

Secolul al XVIII-lea în spațiul românesc a fost marcat de domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), o perioadă de prosperitate culturală și artistică cunoscută ca „epoca brâncovenească”. Această epocă a reprezentat o sinteză armonioasă între influențele orientale și occidentale, rezultând un stil original și inconfundabil în arhitectură, pictură, muzică și literatură.

După moartea lui Șerban Cantacuzino, boierii împreună cu mitropolitul Teodosie și patriarhul Dionisie al – IV-lea al Constantinopolului, au hotărât alegerea sa în fruntea Țării Românești. S-a ținut seama și de descendența sa din familia domnitorului Matei Basarab (1632-3654). Cu toții au zis: „Logofete, noi cu toții pohtim să ne fii domn” . Constantin Brîncoveanu le-a răspuns că nu dorește să ajungă domn, deoarece era mulțumit cu slujba sa. Cu toate acestea alegătorii l-au dus la mitropolie, a fost îmbrăcat în caftan și i s-au citit moliftele de domnie. Cei prezenți i-au sărutat mâna și i-au urat „La mulți ani!”[1]

Activitatea culturală și artistică desfășurată în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, domnie care s-a impus în istoria țării ca o epocă, a cuprins întreg spațiul românesc. Epoca domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost una din marile epoci ale istoriei culturii românești, ale cărei influențe au cunoscut o largă răspândire, nu numai în spațiul românesc, dar și în rândul popoarelor vecine sau mai depărtate.

I. SITUAȚIA  ISTORICO-POLITICĂ A ȚĂRII ROMÂNEȘTI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea istoria românilor din Țara Românească este dominată de personalitatea puternică a lui Constantin Brîncoveanu. Așa cum a fost o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ștefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea situației politice și militare există și o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Cu această epocă se încheie ciclul voievozilor războinici. Domnitorul a adoptat o politică a negocierilor diplomatice și a stabilirii de relații personale cu conducătorii importanții ai lumii din acea perioadă. Prin calitățile sale intelectuale și morale, prin averea pe care o deținea, domnitorul s-a impus în fața tuturor.[2]

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, înainte de urcarea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, situația politică, economică, socială și cultural-religioasă erau foarte agitate. De la Suedia lui Carol al XII-lea, până în Peloponezul grec, din Franța lui Ludovic al XIV-lea, până la Constantinopolul sultanilor turcilor, din Viena lui Leopold până la Rusia lui Petru cel Mare, peste tot erau aspirații, revendicări și interese naționale și chiar religioase la lupta de eliberare, de cucerire sau de apărare a multor popoare creștine împotriva turcilor.

Imperiul otoman după o perioadă de mare putere și de expansiune sub domnia sultanului Soliman (1566) intră într-o perioadă de decădere fiind sub conducerea unor sultani slabi, incapabili, corupți și capricioși. În această perioadă imperiul otoman a fost înfrânt în luptele de la Viena (1683), iar prin pacea de la Carlovitz (1699) turcii au pierdut definitiv Transilvania și o parte din Serbia, unde s-a întins puterea imperială a Austriei.

Domnitorii români au căutat să profite de situația create și au căutat să se alăture învingătorilor susținând ideea de a alunga pe turci din Europa. Datorită jocurilor politice, de la Viena, Paris și Moscova, mulți nu au fost sinceri cu domnitorii români creându-le nesiguranță care a dus la dezastruoase și tragice rezultate. Atât Dimitrie Cantemir în Moldova cât și, Constantin Brâncoveanu, în Țara Românească, au trebuit să se călăuzească în political lor după interesele țării, și cântărind primejdiile, au ocolit un rău mai mare suportând unul mai mic.

La sfârșitul primăverii anului 1688 au reizbucnit luptele dintre turci și imperiali care amenințau să ocupe Țara Românească. În august 1690 tătarii împreună cu cavaleria munteană, condusă de voievodul Constantin Brâncoveanu, au trecut munții pe la Bran și în ziua de 21august, armata imperialilor este învinsă. Lupta de la Zărnești a fost singura luptă armată purtată de Constantin Brâncoveanu, care a dovedit a fi un bun strateg.11Domnitorul a primit diploma de Prinț al Sfântului Imperiu, cu dreptul de a purta titlul de „IIlustrissimus” , la 30 ianuarie 1695. În 1679 a primit diploma de nobil ardelean și diploma de conte al Ungariei. Pentru aceste titluri Poarta Otomană îl va certa și se vor adăuga la motivele demiterii sale.

Cei aproape 26 de ani de domnie a lui Constantin Vodă Brâncoveanu – una dintre cele mai lungi domnii din câte s-au cunoscut în Țările Române – au fost pentru Țara Românească, o perioadă de relativ liniște din punct de vedere politic și militar, o liniște ce s-a dovedit prielnică unei remarcabile activități pe tărâmul artei și al culturii în general, domenii care vor cunoaște acum forme de manifestare de o prestanță artistică și de o fizionomie a expresiei de o incontestabilă originalitate.

 II. OMUL ȘI DOMNITORUL CONSTANTIN BRÂNCOVEANU  

Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 din neamul boierilor Brâncoveni, din Oltenia. Bunicul său a fost vornicul Preda Brâncoveanu, ctitor al mănăstirii „Dintr-un lemn”, pe care a zidit-o din temelie între anii 1634-1635, al mănăstirii „Brâncoveni” pe care a înzestrat-o și a pictat-o, și al Mănăstirii „Gura Motrului”, zidită în anul 1653 și care a fost zugrăvită de nepotul său, Sfântul Constantin la anul 1705.

Constantin a rămas orfan de tată la vârsta de un an și a fost crescut în legea ortodoxă a străbunilor, de mama sa, Stanca. Aceasta se trăgea din slăvitul neam al Cantacuzinilor, care la rândul lor se trăgeau din împărații bizantini. A studiat cărțile din bibliotecile bunicului, Postelnicul Constantin Cantacuzino și a unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino care erau biblioteci rare pe vremea aceea. În acestea a găsit și citit, multe scrieri ale Sfinților Părinți, cărți de filosofie antică, lucrări științifice.

Tânăr fiind s-a întărit pe calea ortodoxiei prin cercetarea mănăstirilor la hramuri și în vremea posturilor. Participa la Sfintele Slujbe și cerea sfaturi duhovnicilor iscusiți. A avut și o pregătire foarte bună de ostaș și dregător, a fost pe rând postelnic și logofăt. În anul 1679 odată cu venirea la tronul Țării Românești a unchiului său Șerban, va fi ridicat la treapta de mare agă, adică comandant de oști și răspunzător de paza capitalei. A fost numit ispravnic de scaun, mare postelnic și, în 1682, mare spătar.

Domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu avut o familie numeroasă: patru băieți: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fete: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuța, Bălașa și Smaranda. A ținut să dea copiilor o educație aleasă. Del Chiara era profesorul tinerilor  prinți. Băiatul cel mare, Constantin redacta texte în proză foarte reușite. Lucrarea scrisă de el, Plutarchus, publicată la București în 1704, a devenit un manual clasic în Grecia de atunci. La sărbători și petreceri scrie în grecește cuvântări pe care fratele său Radu le citea în fața domnitorului și a oaspeților[3].

În cei peste 25 de ani de domnie domnitorul Constantin Brâncoveanu, a reușit să păzească hotarele țării nestrămutate iar boierii și poporul să se bucure de o liniște și de un belșug pe care numai pacea putea să îl aducă.

III. CULTURA ÎN EPOCA BRÂNCOVENEASCĂ

Deși legată de numele domnitorului muntean martirizat de turci la începutul secolului al XVIII-lea, arta brâncovenească este contribuția mai multor ctitori, constructori, pictori etc. de conjuncturi economice, politice și culturale și a boierilor Cantacuzini, din care făcea parte și domnitorul Constantin Brâncoveanu. La acestea se adaugă și intuiția unui mare conducător care știut să facă din cultură un adevărat instrument pentru susținerea scopurilor politice și să impună în arta românească, o sinteză artistică în care se întâlnesc amintirea  artei imperial bizantine, decoratismul artei orientale și retorica barocului.

Când a venit la tronul țării Domnitorul Constantin Brâncoveanu a găsit un mediu cărturăresc deosebit. Stolnicul Constantin Cantacuzino, unchiul său, era un cărturar de vocație. Acesta avea o bibliotecă vastă și o colecție de manuscrise și cărți rare și se preocupa de istorie, astronomie, geografia științifică. A scris o istorie a Țării Românești și a alcătuit o hartă. Unchiul acesta a avut un rol foarte important în formarea nepotului său, viitorul domn.

Celălalt unchi, Mihail Cantacuzino a adus prin bisericile ridicate – a căror serie începe cu Sinaia și Fundenii Doamnei- soluții speciale în arhitectură. Prin monumentele ridicate în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea un stil în arta muntenească. Aceștia au contribuit foarte mult la conturarea stilului brâncovenesc. Se adăugă apoi contribuția celorlalți Cantacuzini, Drăghici, Matei-cunoscător de carte grecească și latinească și pasionat bibliofil, și voievodul Șerban Cantacuzino (1678-1688), care prin ctitoriile sale, Mănăstirea Cotroceni, Biserica Doamnei, pregătea deja marea sinteză pe care o va cunoaște Țara Românească. În perioada aceea erau foarte mulți cărturari: ierarhi, cronicari domnești, dascăli la academia domnească, numeroși învățați greci care se găseau în Valahia. Printre ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române se numărau: Mitropoliții Teodosie și Antim Ivireanul, episcopii Ilarion al Râmnicului, Mitrofan al Buzăului, Damaschin al Râmnicului, arhimandritul Ioan, starețul de la Hurezi, care au influențat și au sprijinit activitățile culturale ale Domnitorului.[4]

Cultura nu este o simplă expresie a gustului artistic, pentru Domnitorul Brâncoveanu cultura devine un instrument de putere și autoritate în țară și peste hotare. Epoca domnitorului Brâncoveanu nu a fost doar o perioadă de înflorire culturală și inovație estetică, ci o luptă pentru credința ortodoxă și conștiința națională pe care domnitorul, fiii săi, sfetnicul său Ianache Văcărescu și mitropolitul Antim Ivireanu aveau să o plătească cu viața[5].

Domnitorul Constantin Brâncoveanu, era un om de o aleasă cultură, vorbea fluent limbile greacă și turcă. A dăruit cărți unor mănăstiri și apoi s-a îngrijit mereu de acestea. În propria sa bibliotecă se găseau cărți rare, din diferite domenii: istoric, drept și teologie, matematică, astronomie și literatură. A mutat propria bibliotecă la Hurezi și dorea să realizeze aici o adevărată instituție, cu cărți accesibile atât viețuitorilor mănăstirii dar și tuturor celor interesați. Fiecare tipografie din țară trebuia să trimită câte un exemplar din fiecare carte tipărită acestei biblioteci.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu deschide, reface și înzestrează cinci tipografii: la București, la Snagov, la Râmnicu Vâlcea , la Târgoviște și Buzău. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre vechi românești.

3.1. Tipografia și arta tipărită în timpul lui Constantin Brâncoveanu

Sfântul Mucenic și Domnitor Constantin Vodă Brâncoveanu se numără printre cei mai de seamă domnitori care au prețuit și sprijinit foarte mult cultura. Se cunoaște că el a fost un om foarte învățat fiind nepotul învățatului stolnic Constantin Cantacuzino. Domnitorul a continuat activitatea culturală începută de Șerban Cantacuzino dezvoltând-o foarte mult. În vremea domniei sale, s-au tipărit foarte multe cărți nu numai bisericești, și nu numai pentru nevoile noastre ci și pentru lumea greacă și orientală.[6]

În anul 1701, funcționau simultan trei tipografii: la București, la Snagov și la Buzău. Domnitorul era înconjurat de foarte mulți cărturari, clerici și mireni. Printre ei se numără: stolnicul Constantin Cantacuzino, mitropolitul Antim Ivireanu, episcopul Mitrofan al Buzăului, cronicarii Radu Popescu și Radu Greceanu.[7]

Perioada de domnie a lui Constantin Brâncoveanu a fost descrisă în cronicile lui Radu Popescu și în Cronica logofătului Radu Greceanu și în Cronica anonimă. Prima cronică este una oficială, de curte, un jurnal în care se descrie tot ceea ce s-a petrecut în timpul domniei, atât în ceea ce privește raporturile cu turcii și cu ceilalți vecini. Cronica începe cu povestirea despre solia trimisă la Viena de către Șerban Cantacuzino, la 2-12 octombrie 1688, și se termină cu întoarcerea lui Brâncoveanu de la Târgoviște la București, prin Potlogi și Mogoșoaia, în postul Paștilor din 1714.

Înainte de a fi Domn, Brâncoveanu avusese isprăvnicia marii opere literare a epocii lui Șerban Cantacuzino, Biblia Românească, la alcătuirea căreia se străduise Stolnicul Constantin, Frații Greceanu și Mitrofan de Nisa, care putea să ajungă după Mitropolitul Antim, Mitropolit muntean. În prefață se spune că lucrarea s-a făcut „cu îndemnul dumnealui Constantin Brâncoveanul”.

La tipografiile de la Buzău, conduse de episcopul Mitrofan, la tipografiile de la București, Snagov, Râmnic, Târgoviște, conduse de Antim episcopul, apoi din 1708 Mitropolit s-au tipărit foarte multe cărți. În românește și grecește Evanghelia bilingvă la anul 1693, pentru prelații străini care slujeau aici cât și pentru toți grecii de la mănăstirile închinate. S-au tipărit cărți bisericești de citit și de slujbă Psaltirea  pentru slujbă, după textul corectat al Bibliei de la 1688. Evanghelia de la Snagov, Psaltirea din 1702 și Noul  Testament din 1703.

Mitrofan episcop al Buzăului, a fost ucenic al marelui Mitropolit Dosoftei, cel care a introdus în Biserică limba poporului, tipărește în anul 1697 un Triod  slavon, care cuprindea și părți românești, dar nu pentru citirea la slujbă, ci pentru învățătura preoților care trebuiau să știe a întrebuința cartea, când era vorba de cântări în limba neînțeleasă. Mitropolitul a tipărit și Mineele, în mare grabă, căci s-au lucrat zi și noapte. Cele douăsprezece Minee au fost tipărite într-un singur an 1699. Aceste Minee au fost traduse de Radu Greceanu și au, pe românește, tipicul, paremiile și sinaxarul, anume pentru a fi înțelese de toți ascultătorii. Prin tipărirea acestora, episcopul Mitrofan a realizat una dintre cele mai însemnate revoluții culturale în viața poporului nostru.

A dorit să tipărească și Octoihul  în aceleași condiții, în anul 1700, dar lipsa unui traducător capabil să potrivească și cuvintele pe melodie. În același an tipărește și Noul  Triod . Molitvelnicul  din 1699 avea în românește doar instrucțiunile, forma molitvelor, rugăciunilor, erau în slavonă. Liturghierul  tipărit la 1702 cuprinde la fel în românește doar instrucțiunile, celelalte erau în slavonă. Multora li se părea că limba populară, vorbită de popor ar îndepărta elementul misterios din limba slavă. În 1704 se retipărește, Apostolul din vremea lui Șerban Cantacuzino, datorită aceluiași curent moldovenesc, național. Se tipărește o gramatică pentru învățătura copiilor , în 1698, tot la Buzău. În 1701 se tipărește o Psaltire slavonă, și în 1703 un Ceaslov, cu rugăciunile personale. Slujba Sfinților Împărați pentru mănăstirea Hurez se tipărește în limba slavonă.[8]

În această perioadă cărțile de cult sunt acum tipărite, manuscrisului revenindu-i domeniul cărților teologice, al cărților de cântare bisericească (pentru Psaltichie se vor turna semnele muzicale abia în anul 1821), al scrierilor cu conținut literar, hagiografic, istoric. Dintre acestea, din epoca brâncovenească ajung până la noi: Tâlcul Evangheliilor, de Teofilact al Bulgariei, lucrat la Hurezi sub directa supraveghere a arhimandritului Ioan, Viața Sfântului Nifon (1691),manuscris caligrafiat din porunca egumenului Paisie, apoi Leastvițe (Scara Sfântului Ioan Scărarul), Paterice, Învățăturile Împăratului Vasile către fiul său Leon, caligrafiat în 1715,Viața și învățătura Sfântului Efrem Sirul (1686).

Pe lângă acestea s-au mai păstrat numeroase pomelnice, așezăminte (regulamentul organizației unei mănăstiri), panegirice (discursuri elogioase la adresa voievodului), sau documente de cancelarie împodobite, ca marele hrisov de danie pentru Hurezi (1685). În perioada trecută astfel de cărți beneficiau de o ornamentație redusă, simplă, acum ele ajung să aibă una foarte bogată, ori chiar să fie ilustrate. În ilustrație întâlnim două tendințe: una care reia tipuri iconografice tradiționale, tratate în spiritul occidental baroc, care pătrunde la noi prin intermediul gravurii de carte, iar cea de-a doua, vizibilă mai ales în manuscrisele cu conținut istoric-fantastic își are rădăcina în ilustrația manuscriselor orientale, cu îndepărtate surse persane sau hinduse, cărora li se adaugă și elementele preluate din natura înconjurătoare.

Cărturarii noștri în vremea aceea au tălmăcit pe limba românească cărțile sfinte. Episcopul Mitrofan al Buzăului; Antim Ivireanul devenit Mitropolitul Ungro-Vlahiei; Mihai Ștefanovici, Episcopul Damaschin al Buzăului apoi al Râmnicului, Gheorghe Radovici, Atanase Moldoveanu, Teodosie, Dositei Notara, Patriarhul Ierusalimului, Șerban și Radu Greceanu și chiar fiul cel mare al Domnitorului, aceștia și cu siguranță și alții neștiuți, au putut da la lumină cărți pentru nevoile poporului și chiar și pentru alte popoare ortodoxe.[9]

Toate cărțile numeroase tipărite în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, cărți de slujbă, de învățătură sau de zidire duhovnicească, au contribuit foarte mult la dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Române, care a făcut pași foarte importanți și hotărâtori pentru triumful limbii române în cult. Astfel Biserica contribuie la întărirea unității limbii, a culturii și spiritualității românești, deoarece domnitorul Țării Românești a știut să atragă de partea lui ierarhi cărturari. Toți aceștia au făcut o epocă de glorie culturală bisericească și și-au închinat viața nu numai sfântului Altar, ci și scrisului, contribuind la întărirea unității noastre naționale.

3.2. Bisericile în timpul Domnitorului Constantin Brâncoveanu

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost un mare ziditor de biserici, un mare iubitor de artă, a fost încă de pe vremea când era boier. La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea consemnăm, cronologic, următoarele ctitorii ale domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714). În anul 1683 se termină construcția bisericii „Sfântul Dumitru” – Potlogi, astăzi în jud. Dâmbovița. Constantin Brâncoveanu era mare spătar. Este construită Biserica Doamnei din București. Zugravi sunt : Constantinos și Ioan. Se fac ample reparații la Mănăstirea Bistrița-Vâlcea.

În 1688, se construiește Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Filipeștii de Pădure – în jud. Prahova, de către Bălașa Cantacuzino și fiul său Toma. Pe 20 septembrie, se termină zidirea paraclisului Curții Domnești de la Mogoșoaia de către Constantin Brâncoveanu. La 23 septembrie se termină și construcția Schitului Sărăcinești, în jud. Vâlcea, de către Tănase Sărăcinescu și Episcopul Ștefan al Râmnicului. În anul 1689 încep lucrările de reparare și reamenajare a Curții Domnești din București. Aceste lucrări vor continua pe întreaga domnie a lui Constantin Brâncoveanu. În 1690 încep lucrările la amplul ansamblu de la Mănăstirea Hurezi. Începe și construcția bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat. Biserica se va termina în 1696.

În anul 1691 se va începe construcția schitului Pătroaia, jud. Dâmbovița. Construcția va fi terminată în anul 1715 de către Radu Greceanu. În anul 1692, se zugrăvește de către Pârvu Mutu, Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, din Filipeștii de Pădure, unde este realizat celebrul tablou votiv cu 55 de personaje. Tot în anul acesta încep ample lucrări de amenajare a Curții Domnești de la Târgoviște. În anii 1692-1693 se construiește Bolnița, cu hramul „Intrarea în Biserică” la Mănăstirea Sadova, în județul Dolj.[10]

În anii 1694-1695 se construiește Biserica Mânăstirii Sinaia „Adormirea Maicii Domnului”. Pictura acestei Biserici este atribuită lui Pârvu Mutu și a fost realizată în anul 1695. În același an este reparată Biserica Episcopală din Curtea de Argeș. Între anii 1695-1696 este construită Biserica Mănăstirii Mamul, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Constantin Brâncoveanu construiește, înainte de 1696, conacul de la Obilești.

În anul 1696 Maria Brâncoveanu adaugă la Hurezi, Bolnița. La Focșani Constantin Brâncoveanu amenajează o cișmea, unde apa era adusă prin conducte, un element de modernitate pentru acele timpuri. Între anii 1696-1697 Constantin Brâncoveanu adaugă o nouă construcție ansamblului Mănăstirii de la Hurezi – Paraclisul. Între anii 1696-1697 Se construiește de către Constantin Brâncoveanu, Conacul Domnesc din dealul Piteștilor.

În anul 1697 Zugravii Preda și Marin împodobesc cu fresce Paraclisul de la Mănăstirea Hurezi. La Curtea Domnească din Târgoviște se repară Turnul Chindiei, clopotnița de la poartă, se construiește un foișor între casele domnești, se amenajează grădinile în mijlocul cărora aridicat un foișor din piatră. Între anii 1697-1698 este construită Biserica „Sfântul Nicolae” din Făgăraș. Pictura este realizată de Preda, fiul lui Preda de la Hurezi. În 1698 la Mănăstirea Hurezi se adaugă Schitul „Sfinții Apostoli”, de către Constantin Brâncoveanu.

În iunie-septembrie 1698, la Ismail se construiește Biserica „Sfântul Gheorghe” de către Constantin Brâncoveanu. Începe construcția palatului și a Curților Domnești de la Potlogi pentru Constantin, fiul lui Constantin Brâncoveanu. Lucrările se vor termina în anul 1699. În iunie 1698 se încheie repararea și pictura Bisericii Domnești din Târgoviște „Adormirea Maicii Domnului”, ale cărei lucrări au început în anul 1697. Pictura este realizată de către zugravii Constantin, Ioan, Ioachim, și Stan din echipa de la Hurezi. Se reapară și clopotnița iar Constantin Brâncoveanu dăruiește un clopot nou.

În anul 1699 Pârvu Mutu zugrăvește Biserica Mănăstirii Mamul, jud. Vâlcea, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. La Brâncoveni, jud. Olt Constantin Brâncoveanu reconstruiește din temelii Biserica Mare „Sfântul Nicolae”, ispravnic fiind Radu Greceanu, mare comis. Zugravii Preda, Nicolae și Efrem, pictează bolnița Mănăstirii Hurezi. Se încheie lucrările de refacere și amenajare ale Curților Domnești din Târgoviște, de către Constantin Brâncoveanu. La Craiova domnitorul Constantin Brâncoveanu zidește Casele Băniei. Se construiește Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Borzești, jud. Vrancea de către Mănăilă, vel căpitan al lui Constantin Brâncoveanu. Biserica va fi pictată în anul 1722 de către Pârvu Mutu. La București se construiește Biserica „Fundenii Doamnei”, valoros monument de artă brâncovenească. Între anii 1699-1700 la Mănăstirea Hurezi se ridică turnul clopotniță de către Constantin Brâncoveanu. La mănăstirea Comana se construiește Casa Domnească cu foișor și se repară biserica la care se adaugă pridvorul de către Șerban Cantacuzino.

Pe la 1700 se încheie lucrările la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, jud. Sibiu, începute în anul 1657 de către Preda Vornicul și terminate de către Constantin Brâncoveanu.

În anul 1704, este pictată Bolnița Mănăstirii Brâncoveni, jud. Olt, cu cheltuiala domnitorului Constantin Brâncoveanu. Între anii 1704-1705 Constantin Brâncoveanu termină zidirea Bisericii „Sfântul Gheorghe Nou” din București, începută de către Antonie Vodă.

Mănăstirea Hurezi sau Horezi, județul Vâlcea, construită între anii 1690-1697; cea mai remarcabilă realizare a artei Brâncovenești și cel mai vast ansamblu din arhitectura medieval din Țara Românească. Biserica are hramul “Sfinții Împărați”. Aceasta era menită a deveni loc de veci pentru Domn și familia sa. Această construcție se făcu în iunie 1692, și a fost zugrăvită un an mai târziu. Meșterii greci Constantin și Ioan, Românii Andrei, Andrei, Stan, Neagoe, Ioachim au dat țării o frumoasă capodoperă. Paraclisul s-a zidit în anul 1697 și a fost pictat de către Preda și Marin, oameni de țară. Bolnița se pictă între anii 1696-1699, de același Preda și de Nicolae și Efrem.[11]

Numele de Hurezi este luat de la ținutul înconjurat de păduri bătrâne, în care cu greu se putea pătrunde și în care răsuna înfiorător cântecul păsărilor numite acolo huhurezi sau hurezi. Documentele vechi vorbesc despre faptul că, înainte de a construi Domnitorul Constantin Brâncoveanu frumoasa mănăstire, exista în apropiere un schit închinat sfântului Ioan Botezătorul, al cărui ctitor nu a putut fi identificat. Pe când era doar boier, Constantin Brâncoveanu a cumpărat moșia Hurezilor de la văduva Stana soția lui Dima, conducător al breslei blănarilor și de la fiul ei Matei.

Construcția mănăstirii începe în anul 1690. Este numit ispravnic Pârvu Cantacuzino, vărul său, fiul lui Drăghici Cantacuzino, care a murit la 1691, și în locul său urmează Cernica Știrbei Izvoranu. Domnitorul Constantin Brâncoveanu s-a implicat personal în supravegherea construcției, însă rolul cel mai important i-a revenit arhimandritului Ioan. Acesta a fost adus de la Mănăstirea Câmpulung, unde era egumen, pentru a fi numit stareț la Hurez și i s-a încredințat organizarea mănăstirii. Mitropolitul Teodosie a sfințit biserica în prezența voievodului și a familiei princiare la 8 septembrie 1693. Până la anul 1695 au fost ridicate și celelalte clădiri ale incintei, necesare unei bune desfășurări a vieții de mănăstire.

3.3. Lucrări arhitecturale și monumente

Domnitorul Constantin Brâncoveanu se va îngriji de refacerea și înfrumusețarea curților domnești de la București și Târgoviște. Aceste lucrări au fost efectuate cu lucrători aleși veniți din Balcani și sub supravegherea unor ispravnici precum rafinatul cunoscător al artelor, spătarul Mihail Cantacuzino. La Târgoviște a comandat și pictarea bisericii paraclis a curții, aceleași echipe de la Hurezi: Constantinos și Ioan cu ucenicii lui. Domnitorul a ridicat din temelii clădiri noi și a refăcut pe cele vechi. În 1706 construiește o nouă reședință domnească, la Doicești, lângă Târgoviște. În toate reședințele a pus să se ridice paraclise.

Caracteristicile generale ale acestor monumente, altele decât bisericile și paraclisele sunt: proporțiile mai înalte decât în veacurile precedente, decorul mai bogat, zidurile tencuite în alb. O trăsătură proprie a arhitecturii brâncovenești o constituie importanța acordată construcțiilor civile, unii istorici socotesc palatul ca fiind programul arhitectural cel mai reprezentativ al epocii. Reședințele familiei princiare se aflau în diferite locuri, pe moșiile și proprietățile deținute; curțile difereau între ele ca mărime și importanță; unele erau simple conace refăcute, altele erau palate construite în epocă. Bogăția și fastul unei reședințe domnești sunt date de încăperile mari și somptuoase, de decorația – în piatră, stuc sau pictate – deosebit de variată, de atenția acordată integrării în peisaj a construcției.

Palatal de la Mogoșoaia, cel mai bine păstrat dintre toate construcțiile civile brâncovenești, impresionează prin armonia calmă a proporțiilor, prin clasicitatea expresiei, căreia i se subordonează întreaga decorație barocă sau orientală. De altfel, elementele de influență barocă sau orientală nu sunt decât accente care pun în valoare compoziția arhitecturală ce rămâne perfect echilibrată în armonia proporțiilor și ordonanța riguroasă a ritmurilor.

În centrul orașului Craiova, aproape de Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitru”, este Casa Băniei, una dintre cele mai frumoase ctitorii ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu. Aceasta este cea mai veche construcție civilă din oraș. Aici au fost găzduite, de-a lungul vremurilor, instituții precum Tribunalul Craiovei, Seminarul Teologic, Arhivele Statului și Liceul „Frații Buzești”. Istoria acestei clădiri este una foarte interesantă. În forma actuală, cu două etaje, camere boltite de cărămidă la parter și camere și cerdace la etaj, a fost construită de Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu în 1699.

Acesta a construit peste o altă clădire de prin secolul al XV-lea. De la vechea clădire, construită de boierii Craiovești, au fost păstrate doar o parte din pivnițe. Această clădire a fost incendiată de mai multe ori, a trecut în stăpâniri și administrări diferite și a suferit numeroase transformări. Alături de celelalte ctitorii ale Domnitorului Martir de la Mogoșoaia, Potlogi, Hurezi și Sâmbăta, Casa Băniei din Craiova stă mărturie a dragostei și atenției deosebite pe care voievodul martir le-a purtat față de cultura românească și de biserici, fiind un sprijinitor prin cuvânt și faptă al Ortodoxiei.

IV. ULTIMA PERIOADĂ A DOMNIEI ȘI MARTIRIUL BRÂNCOVENILOR

Căderea domnitorului martir Constantin Vodă Brâncoveanu, nu se datorează greșelilor  politice, ci mai ales intrigile rudelor sale, boierii Cantacuzini. Boierii Cantacuzini nu ar fi putut să-l îndepărteze de tron pe Brâncoveanu, aveau nevoie de intervenția otomană pe care au știut să o provoace. Acuzațiile erau venite din partea din partea boierilor care au provocat mazilirea și care erau invidioși de mărinimia și strălucirea Domnitorului, așa cum notează secretarul său, Antonio Maria del Chiaro. Domnul Țării Românești nu știa nimic despre pârele venite din țară deoarece capuchehaia sa la Poartă îl informa că sultanul îl considera printre cele mai drepte slugi pe care le avea. Cu câteva zile înainte domnitorul Constantin Brâncoveanu fusese avertizat de intenția vizirului ca să-l prindă pe domnitor.

Domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu a fost condamnat la moarte și executat în ziua de 15 august 1714, din ordinul sultanului Ahmed al III-lea. La execuție au participat sultanul, curtea imperială otomană, cei mai de seamă ambasadori europeni la Marea Poartă.[12]

Familia Brâncovenilor a fost deposedată de toate bunurile lor. Palatele de la Mogoșoaia, de la Potlogi, de la Obilești și casele din Scheii Brașovului au fost jefuite, averile confiscate și încărcate în 40 de care. Istoricul Antonio Del Chiaro ne aduce informația că domnitorul mazilit a spus vărului său: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine”. Drumul spre Constantinopol a fost un calvar. Ostașii otomani, călări înconjurau convoiul. Mii de bucureșteni urmăreau înmărmuriți, cu lacrimi în ochi. Ei își plângeau domnul, și neputința lor de a-l apăra s-a exprimat în cântece și balade: „Câini turbați, și liftă rea De-ați mânca și carnea mea, Să știți c-am murit creștin, Brâncoveanu Constantin! Să știți c-am murit creștin, Brâncoveanu Constantin!”[13].

După cinci zile, în fața sultanului care stătea deoparte, domnitorul a fost supus unui nou interogatoriu de către imbrohor, apoi făcu un semn și se apropie gealatul. Brâncoveanu când îl văzu, s-a rugat și s-a adresat fiilor săi spunând: „Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”[14].

Au fost decapitați pe rând: Văcărescu, Matei, Radu, Ștefan și Constantin. După execuție, capetele celor uciși au fost purtate în prăjini, prin oraș. La acest eveniment a venit foarte multă lume. Marele vizir, văzând această lume multă îngrozită, a dat poruncă ca trupurile lor să fie aruncate în mare. De aici, în ascuns au fost adunate de câțiva creștini și îngropate într-o mânăstire numită Halchi, nu departe de Constantinopol, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea, ajutată cu multe daruri de domnitorul martir.

Osemintele domnitorului au fost aduse, în mare taină, în țară în anul 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat. Ele au fost depuse, de către doamna Marica în Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Deasupra mormântului s-a așezat o lespede de marmură albă, cu chenar floral, specific brâncovenesc, fără nici o inscripție. La capătul lespezii mărginită cu chenar, era săpată stema Țării Românești, în centrul căreia se poate distinge vulturul cu cruce în cioc, un indiciu că acesta este mormântul domnesc și aici își doarme somnul de veci Constantin Brâncoveanu.

Mormântul are în stânga mormântul lui Ion Mavrocordat, iar în dreapta mormântul lui Grigore Brâncoveanu. Osemintele nu au fost duse la mănăstirea Hurezi, deoarece în urma păcii de la Passarowitz, Oltenia se afla sub stăpânirea austriacă. Pe mormânt nu s-a putut scrie numele de teama turcilor, care nu ar fi îngăduit acest drept unui condamnat la moarte pentru „hainie”.

Totuși deasupra mormântului a fost atârnată o candelă de argint cu o lucrătură deosebită, tot în stil brâncovenesc, cu inscripția în litere mărunte chirilice: „Această candelă, ce s-au dat la s(v)ti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constandin Brîncuveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea și măria sa nădăjduiește în Domnul iarăși aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile 7228(1720)”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Domnitorului Constantin Brâncoveanu, în ședința din 12 iunie 1992, când Patriarh era preafericitul Teoctist.

CONCLUZII

Epoca brâncovenească a avut o importanță deosebită pentru cultura și spiritualitatea românească. Această perioadă a marcat o sinteză armonioasă între influențele orientale și occidentale, rezultând un stil original și inconfundabil în artă și arhitectură. De asemenea, a fost o perioadă de revigorare a vieții religioase și de promovare a educației.

Prin viața și activitatea sa neobosită a slujit intereselor Țării Românești și a creat o epocă de glorie în istoria patriei noastre. Noi îi datorăm adâncă recunoștință. Nicolae Iorga spunea: „a știut, în curs de un sfert de veac să servească pe turci la nevoie, fără să părăsească nici un drept al țării; a știut să înlăture stăpânirea necondiționată a creștinilor austrieci, poloni, ruși asupra pământului românesc, a știut să lege pe muntenii săi prin legături culturale și politice cu Moldova, a știu chiar după, după ce legăturile politice cu Ardealul au fost întrerupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii, cu acest pământ”.

În timpul domniei sale, de aproape un sfert de veac, Domnitorul Martir Constantin Brâncoveanu, „creștin și pravoslavnic”, s-a îngrijit în mod deosebit de sfintele locașuri, refăcându-le, împodobindu-le și de multe ori ridicându-le din temelie. Se poate spune că, în acea perioadă, în Țara Românească a fost un adevărat șantier, pe care meșteri de cea mai bună calitate și pregătire, lucrau cu spor la refacerea bisericilor și mănăstirilor zidite de înaintași, sau la înălțarea celor care aveau să devină faima împlinirilor brâncovenești.

Marile realizări obținute în perioada domniei sale, atât pe plan material cât și cel spiritual, sunt mărturii concrete ale epocii lui. Domnia sa a fost una dintre cele mai rodnice epoci din istoria culturală și de afirmație a finite naționale, pe plan European.

Moartea martirică, confirmă adevărul că voievodul muntean și-a slujit țara cu prețul vieții fiind apărătorul neînfricat al neamului românesc și păstrătorul fidel al credinței ortodoxe.

Readucerea în minte a vieții și faptelor drept-credinciosului voievod Constantin Brâncoveanu, cu prilejul anului Omagial al sfinților Martiri Brâncoveni, 2014, trebuie socotită ca o îndreptățită cinstire a jertfei lui de mucenic. Ctitor de biserici sfinte, cinstitor de datini și păzitor al credinței ortodoxe străbune, cu o credință desăvârșită și nezdruncinată în ajutorul lui Dumnezeu, chipul său se ridică peste creștetul veacurilor în nimb de adevărată sfințenie. Neîntrerupta sa luptă pentru apărarea creștinătății, în el s-a întrupat simțământul iubirii de Biserica noastră Ortodoxă, pildă de statornicie în legea strămoșească, și râvna de a cinsti credința cu locașuri de sfântă închinare.[15]

De peste trei secole clopotele ctitoriilor sale vestesc testamentul de credincioșie al evlaviosului domn creștin și de dragoste neprecupețită față de poporul său, căruia i-a hărăzit cu multă osârdie școli de învățătură pentru luminarea minții și cărți de zidire duhovnicească. Mucenicia Domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost o mare biruință morală a domnitorului creștin asupra sultanului musulman. Dacă Brâncoveanu apostazia, Ahmed al III-lea obținea o mare victorie asupra lui, iar imperiul otoman asupra Țării Românești. Lupta a câștigat-o însă domnitorul muntean și cu el a câștigat-o țara și poporul lui. Domnind cu înțelepciune și cu dreptate și murind ca un martir, Constantin Brâncoveanu s-a cinstit pe el, neamul și credința ortodoxă.

În concluzie, domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost o perioadă deosebit de importantă în istoria și cultura românească. Prin patronajul său asupra artei și arhitecturii, promovarea culturii și educației și legătura strânsă cu teologia ortodoxă, Brâncoveanu a contribuit semnificativ la dezvoltarea și afirmarea identității culturale românești în secolul al XVIII-lea. Studiul acestor aspecte ne ajută să înțelegem mai bine legătura dintre cultura și religia ortodoxă în istoria românească și să apreciem moștenirea lăsată de Constantin Brâncoveanu în conștiința colectivă a poporului român.

BIBLIOGRAFIE

1. *** Constantin Brâncoveanu,  [wiki]  disponibil la   https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Brâncoveanu (accesat la 25.03.2024).

2. *** Sfinții mucenici Brâncoveni Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și cu sfetnicul Ianache (16 august), disponibil la https://www.academia.edu/42889830/Sfinţii_mucenici_Brâncoveni_Constantin_Vodă_cu_cei_patru_fii_ai_săi_Constantin_Ştefan_Radu_Matei_şi_cu_sfetnicul_Ianache_16_august_ (accesat la 06.04.2024).

3. ALBU, Alin, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Evenimente, Personalități, Instituții – curs universitar – vol. I, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2023.

4. ARDELEAN, Elena, Considerații asupra artei cărții din perioada domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu, Studiul artelor și  culturologie, în Revista Akademos, nr. 1/2022, p. 107-114, disponibilă la http://akademos.asm.md/files/107-114.pdf .

5. BEDROS, Vlad, „Pictura epocii brâncovenești, între livresc și fastuos”, în Ctitorii brâncovenești elemente de artă eclesială medievală (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea), București, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2014, p. 153-165 disponibilă la  https://www.academia.edu/37298170/ _Pictura_epocii_brancovenești_între_livresc_și_fastuos_Ctitorii_brâncovenești_București_Ed_Mitropoliei_Munteniei_și_Dobrogei_2014_pp_153_165.

6. BRICIU, Alexandru, Într-un ceas bun să ne fii măriia-ta domn, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/intr-un-ceas-bun-sa-ne-fii-mariia-ta-domn-89157.html (accesat la 23.03.2024).

7. CHIFĂR, Nicolae, Istoria creștinismului – vol. II, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2008.

8. DUȚU, Mircea, Modelul brâncovenesc de dezvoltare prin cultură, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/modelul-brancovenesc-de-dezvoltare-prin-cultura-164295.html (accesat la 25.03.2024).

9. GIURĂSCU, Constantin C., Istoria Românilor, București, Editura BIC ALL, 2007.

10. ION, Dănilă, Constantin Brâncoveanu, apărător al Ortodoxiei și făuritor de cultură, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/constantin-brancoveanu-aparator-al-ortodoxiei-si-fauritor-de-cultura-156214.html (accesat la 13.04.2024).

11. IONIȚĂ, Viorel (coordonator), Istoria Bisericească Universală: manual pentru facultățile de teologie din Patriarhia Română, vol. II De la anul 1054 până în prezent, Partea a doua: Situația generală a Bisericilor Ortodoxe din secolul al XI-lea până astăzi, București, Editura Basilica, 2021.

12. IORGA, Nicolae, Bizanț după Bizanț, București, Editura Enciclopedică Română, 1972 (disponibilă la https://www.academia.edu/15284350/Nicolae_Iorga_Bizan%C8%9B_dupa_Bizan%C8%9B).

13. IORGA, Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1969.

14. OPRESCU, Carmen, NEAGOE, Claudiu, Spațiul românesc în epoca lui Constantin Brâncoveanu, București, Editura Universității din București, 2014, disponibilă la  https://books.google.ro/books/about/Spa%C8%9Biul_rom%C3%A2nesc_%C3%AEn_epoca_lui_Constan.html .

15. PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ediția a III-a, revăzută, București, Editura Basilica, 2013.

16. PĂCURARIU, Mircea, Sfinți Daco-romani și români, Ediția a IV-a, revăzută, București, Editura Basilica, 2013.

17. ȘERBĂNESCU, Niculae I., Opera Istorică vol. I, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creștine pe pământ românesc, la Patriarhat. 1. Creștinism primar 2. Episcopie și Mitropolie, București, Editura Basilica, 2015.

18. VĂETIȘI, Adela (Monahia Atanasia),  Arta Brâncovenească, București, Editura Noi Media Print, 2011.

[1] Alexandru Briciu, „Într-un ceas bun să ne fii măriia-ta domn“, articol online disponibil la  https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/intr-un-ceas-bun-sa-ne-fii-mariia-ta-domn-89157.html (accesat la data de 23.03.2024)

[2] Constantin Brâncoveanu,  [wiki]  disponibil la   https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Brâncoveanu (accesat la 25.03.2024).

[3] Constantin Brâncoveanu,  [wiki]  disponibil la   https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncoveanu (accesat la 25.03.2024).

[4] Niculae I. ȘERBĂNESCU, Opera Istorică vol. I, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creștine pe pământ românesc, la Patriarhat. 1. Creștinism primar 2. Episcopie și Mitropolie, București, Editura Basilica, 2015, p. 293-300, 536-541

[5] Mircea PĂCURARIU, Sfinți Daco-romani și români, Ediția a IV-a, revăzută, București, Editura Basilica, 2013, p. 196-197

[6] Constantin C. Giurăscu, Istoria Românilor, București, Editura BIC ALL, 2007, p. 133

[7] Mircea PĂCURARIU, Sfinți Daco-romani și români, Ediția a IV-a, revăzută, București, Editura Basilica, 2013, p. 296-297

[8] Elena, ARDELEAN,  Considerații asupra artei cărții din perioada domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu, Studiul artelor și  culturologie, în Revista Akademos, nr. 1/2022, p. 107-114, disponibilă la http://akademos.asm.md/files/107-114.pdf .

[9] Alin ALBU,  Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Evenimente, Personalități, Instituții – curs universitar – vol. I, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2023, p. 195-202

[10] Vlad BEDROS,  „Pictura epocii brâncovenești, între livresc și fastuos”, în Ctitorii brâncoveneşti elemente de artă eclesială medievală (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea), București, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2014, p. 153-165 disponibilă la  https://www.academia.edu/37298170/_Pictura_epocii_brancovene%C8%99ti_%C3%AEntre_livresc_%C8%99i_fastuos_Ctitorii_br%C3%A2ncovene%C8%99ti_Bucure%C8%99ti_Ed_Mitropoliei_Munteniei_%C8%99i_Dobrogei_2014_pp_153_165 .

[11] Nicolae IORGA,  Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1969, p. 162

[12] Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ediția a III-a, revăzută, București, Editura Basilica, 2013, p. 283

[13] Balada Constantin Brâncoveanu, în colecția Poezii populare ale românilor, de Vasile Alexandri, Bucureşti, 1971, p.127-129

[14] ION, Dănilă, Constantin Brâncoveanu, apărător al Ortodoxiei și făuritor de cultură, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/constantin-brancoveanu-aparator-al-ortodoxiei-si-fauritor-de-cultura-156214.html (accesat la 13.04.2024).

[15] Sfinţii mucenici Brâncoveni Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi cu sfetnicul Ianache (16 august), disponibil la https://www.academia.edu/42889830/Sfinţii_mucenici_Brâncoveni_Constantin_Vodă_cu_cei_patru_fii_ai_săi_Constantin_Ştefan_Radu_Matei_şi_cu_sfetnicul_Ianache_16_august_ (accesat la 06.04.2024).