Fericitul Augustin (354-430) s-a născut în Tagaste, în provincia romană Africa (astăzi Algeria), și și-a petrecut mare parte din viață în Cartagina și în orașul Hippona (astăzi Annaba, Algeria), unde a devenit episcop. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără „Confesiuni” și „Despre Cetatea lui Dumnezeu”, în care explorează aspecte cruciale ale teologiei creștine, inclusiv natura umană, relația dintre rațiune și credință, și rolul harului divin în mântuire.[1]

Sfântul Augustin a fost unul dintre cei mai importanți gânditori creștini din perioada patristică, ale cărui lucrări au influențat profund teologia și spiritualitatea creștină. Opera sa vastă și complexă a abordat o gamă largă de subiecte, inclusiv natura iubirii, atât divine, cât și umane. Astfel, una dintre temele centrale ale gândirii sale este iubirea, atât în relația cu aproapele, cât și în relația cu Dumnezeu. În această lucrare, am prezentat succint învățăturile lui Augustin referitoare la iubirea de aproapele și iubirea lui Dumnezeu, precum și interconexiunile esențiale dintre acestea, prezentând Acest eseu relația dintre iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele în viziunea lui Augustin, arătând dependența lor reciprocă și rolul lor central în viața creștină.

Sfântul Augustin a explorat și a dezvoltat conceptele iubirii de aproapele și iubirii lui Dumnezeu în contextul unei profunde înțelegeri creștine a relației umane cu divinitatea.  A fost o figură centrală în dezvoltarea teologiei creștine iar gândirea sa profundă asupra naturii iubirii a influențat profund Biserica timp de secole[2].

Gândirea lui Augustin este influențată de filosofia neoplatonică și de învățăturile creștine timpurii, care au pus accentul pe iubirea divină ca fundament al existenței și relațiilor umane. El interpretează iubirea ca fiind esența divinității și consideră că scopul final al omului este de a se uni cu Dumnezeu în iubire.

Fericitul Augustin, unul dintre cei patru mari Părinți și doctori ai Bisericii Apusene (alături de Ambrozie, Fericitul Ieronim și Grigorie cel Mare), autor al unui tratat al cărui titlul se referă la iubire „Enchiridion ad Laurentium seu de fide, ope et caritate liber”, este autorul în operele căruia iubirea deține un loc central. Viziunea sa creștină asupra conceptului de iubire („caritas”)  a încadrat creștinismul sub tutela iubirii, de la doctrina Treimii (în „De Trinitate”) până la cea a slujirii aproapelui (în „In Iohannis epistulam ad Parthos tractatus decem”).

Astfel pentru Augustin iubirea este „calea excelentă” pentru a-L căuta și descoperi pe Dumnezeu. Prin urmare scopul Scripturilor,  așa cum va arăta în opera sa „De Doctrina Christiana” este de a lămuri și dezvolta conceptul de iubire iar citatul biblic principal în acest sens este cel de la 1 Ioan 4, 8, „Dumnezeu este iubire/Deus dilectio est”, pasaj pe care-l citează de 58 de ori în operele sale.[3]

În privința terminologiei folosite pentru a desemnat conceptul de „iubire”, vocabularul lui Augustin referitor la aceasta era alcătuit din termenii latini „amor”, „caritas” și „dilectio”. După Hannah Arendt, cei trei termeni grecești din Noul Testament – eros, storge și agape – corespund cu traducerile latine – amor, dilectio și caritas –, termeni pe care Augustin îi adaptează la context, folosindu-i în mod frecvent ca sinonime.

La Fericitul Augustin se disting trei feluri de iubire care se diferențiază între ele numai în modul în care se manifestă puterea dragostei: dragostea lui Dumnezeu pentru creația sa, mai ales pentru oameni, dragostea oamenilor pentru Dumnezeu, și dragostea omului pentru sine, pentru semenii săi și pentru lume. Prima iubire este pe o direcție descendentă, a doua dragoste este ascendentă, iar a treilea mod al dragostei este o combinație. Însă în combinația celor două direcții ale dragostei, motivația iubirii descendentă domină, și mișcarea ascendentă a lui amor Dei este subordonată[4].

În creștinism, iubirea este una din cele trei virtuți teologice alături de credință și nădejde. Iubirea este virtute teologică prin faptul că noi îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice, doar pentru El însuși, și totodată îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Efectele iubirii sunt bucuria, pacea și iertarea, iubirea cere reciprocitate, rămâne dezinteresată și generoasă. În accepțiunea creștină, iubirea este un atribut dumnezeiesc care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra credincioșilor și are două ipostaze: iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele.

Spre deosebire de Vechiul Testament a cărui element principal al învățăturii sale este dreptatea, Noul Testament este axat pe ideile de iubire și libertate. Iar iubirea aproapelui a fost lăsată de Iisus Hristos ca o a doua poruncă după aceea a iubirii de Dumnezeu. Raportul acesta dintre iubire și libertate este exprimat de Sfântul Augustin care spune: „Iubește pe Dumnezeu și fă ce vrei!” . Însă atunci când iubești pe Dumnezeu nu mai faci de fapt ce vrei, ci ceea ce trebuie, iar acest „trebuie” nu are în el nimic coercitiv, obligatoriu. Iubirea este cea mai compatibilă cu libertatea, iar dacă libertatea noastră este absolută atunci îndatoririle sau obligațiile noastre sunt relative, neexistând niciun element de coerciție, ci doar Iubire.

I. Iubirea de Aproapele la Sfântul Augustin: O Reflectare a Iubirii Divine

Pentru Augustin, iubirea de aproapele este o extensie a iubirii de sine și o expresie a iubirii divine. El subliniază importanța practicării binefacerii și a actelor de întrajutorare a celor în nevoie ca manifestare a iubirii creștine autentice. Pentru Augustin, iubirea de aproapele ocupă un loc central în învățătura creștină, reflectând porunca fundamentală a lui Hristos de a iubi pe alții așa cum ne iubim pe noi înșine. El consideră că această iubire este una dintre cele mai mari virtuți creștine și o expresie necesară a relației cu Dumnezeu.

Augustin susține că iubirea de aproapele izvorăște din iubirea lui Dumnezeu însuși. El interpretează natura divină a lui Dumnezeu ca fiind esențialmente iubire și consideră că suntem chemați să reflectăm această iubire divină în relațiile noastre cu ceilalți. Ca și caracteristici ale iubirii de aproapele, Augustin arată că iubirea de aproapele trebuie să fie dezinteresată și să depășească orice diferențe sau limite umane. El pune accentul pe importanța actelor milostive și a compasiunii față de cei aflați în suferință sau lipsă, considerând aceste acțiuni drept expresii concrete ale iubirii creștine autentice.[5]

Referitor la relația cu iubirea de Dumnezeu, Augustin argumentează că iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele sunt inseparabile. El vede iubirea față de aproapele ca pe o modalitate prin care oamenii pot experimenta și manifesta iubirea lui Dumnezeu în lumea lor. Iubirea de aproapele este strâns legată de iubirea lui Dumnezeu. Augustin susține că nu putem să-l iubim pe Dumnezeu cu adevărat dacă nu îi iubim pe ceilalți. Dumnezeu ne poruncește să ne iubim aproapele ca pe noi înșine (Matei 22:39).

Iubirea de aproapele se manifestă prin acțiuni concrete de compasiune și milă. Trebuie să-i ajutăm pe cei aflați în nevoie, să-i iertăm pe cei care ne greșesc și să ne rugăm pentru ei. De asemenea, trebuie să evităm să-i judecăm pe ceilalți și să ne concentrăm pe propriile noastre greșeli. Adevărata iubire nu este doar un sentiment, ci o acțiune care transformă realitatea din jurul nostru.

Iubirea de aproapele este și o reflectare a iubirii divine, nefiind o poruncă separată, ci o manifestare concretă a iubirii lui Dumnezeu. Augustin afirmă că nu putem iubi cu adevărat pe Cineva pe care nu Îl putem vedea (Dumnezeu) dacă nu îi iubim pe cei pe care îi putem vedea (aproapele). Iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele sunt inseparabile și se întrepătrund. Ele sunt două laturi ale aceleiași monede, esențiale pentru o viață creștină autentică.

Iubirea de aproapele este și un mijloc de dezvoltare duhovnicească. Slujirea aproapelui nu este doar o obligație morală, ci și o cale de creștere spirituală. Prin actele concrete de dragoste, ne apropiem de semenii noștri și experimentăm o reflectare a iubirii divine în umanitate. Iubirea de aproapele ne smerește și ne apropie de starea de iubire dezinteresată pe care o dorește Dumnezeu. Prin slujirea aproapelui, ne depășim egoismul și ne deschidem către o iubire orientată spre celălalt.

Raportat la limitele iubirii de aproapele se poate vorbi despre două feluri de dragoste: dragostea universală și dragostea practică. Cât  privește limitele iubirii de aproapele, deși Augustin susține idealul iubirii universale, el recunoaște limitele practice ale acesteia. Nu putem oferi ajutor concret tuturor celor aflați în nevoie. Trebuie să ne clasificăm în ordinea priorităților acțiunile, concentrându-ne pe cei mai apropiați de noi (familie, prieteni, comunitate) și pe cei cu cele mai stringente nevoi. Cât privește diferențierea între iubirea dreaptă și cea falsă, coruptă, trebuie să distingem între dragostea adevărată și cea distorsionată. De exemplu, nu putem aproba păcatele  din iubire pentru un prieten, ci trebuie să îi iubim suficient de mult pentru a-l îndruma spre calea cea dreaptă. Adevărata iubire nu înseamnă a tolera răul, ci a căuta binele celuilalt.

Continuând analiza iubirii la Augustin, putem explora limitele iubirii de aproapele și conceptul iubirii ordonate. Augustin pledează pentru o iubire ierarhizată, „ordonată”. Nu suntem chemați să îi iubim pe toți în același mod. Iubirea noastră trebuie să fie ghidată de dreptate și ordine. Iubirea față de Dumnezeu este supremă, urmată de iubirea de sine (înțeleasă ca grijă pentru binele spiritual), apoi iubirea față de familie, comunitate și, în cele din urmă, iubirea față de ceilalți oameni. Această ierarhie nu diminuează importanța iubirii față de aproapele, ci oferă un cadru ordonat pentru a ne direcționa acțiunile caritative.[6]

Iubirea aproapelui este drumul spre iubirea de Dumnezeu. Există trei motive puternice pentru a-i iubi pe toți oamenii: au în comun cu noi aceeași natură umană, Dumnezeu ne poruncește acest lucru și Dumnezeu este prezent în ei. Pentru Augustin iubirea aproapelui este o formă de afecțiune sau un sentiment („affectio”) față de celălalt, care influențează și cizelează relațiile de dragoste naturale fiind prin excelență „cale” spre iubirea lui Dumnezeu, acesta fiind specificul modului în care Augustin înțelege iubirea aproapelui. La întrebarea Cine este aproapele nostru? Augustin răspunde: „nici un om nu a fost exceptat de Acela care a lăsat porunca să ne iubim aproapele” și „orice om trebuie considerat aproapele”, aceasta însemnând că în gândirea lui Augustin aproapele este orice persoană, creștin sau necreștin, drept sau păcătos: „Fiecare om este aproapele fiecărui om”.

Recunoscând că „orice om trebuie considerat aproapele”, Augustin extinde efectul iubirii spre orice om, creștin sau de altă religie, prieten sau chiar și asupra dușmanilor, iubirea (caritas) devenind astfel suprema virtute creștină. Așadar și dușmanii sunt obiectul iubirii noastre iar mila este de fapt atitudinea pe care Augustin crede că trebuie s-o avem în relație cu ei, mai ales că noi ar trebui să dorim ca toți să ajungă să posede același Bine pe care și noi îl căutăm, adică pe  Dumnezeu. Oamenii nu trebuie iubiți pentru ceea ce sunt ei, ci pentru ceea ce ei pot deveni prin dumnezeirea lor prin Iisus Hristos.

În privința treptelor și priorităților în iubirea aproapelui, Augustin va spune clar că „suntem datori a-i iubi pe toți la fel” însă cum cronologic nu pot fi ajutați toți deodată, el propune o scară a priorității în sprijinirea lor: trebuie să consideri decis de soartă, modul în care cineva ar putea fi legat mai strâns de tine într-un anumit moment” și cum nu-i poți ajuta  pe toți, ai datoria de a-i sprijini cel mai mult pe aceia care sunt legați de tine  mai strâns, după împrejurările locurilor sau ale timpurilor sau ale oricăror alte lucruri, ca printr-o hotărâre a sorții”.[7]

Augustin crede că prin iubirea de aproapele omul își poate exprima cel mai bine iubirea față de Dumnezeu deoarece „nu ne putem gândi la nici un pas că există o cale mai sigură spre dragostea lui Dumnezeu decât iubirea de la om la om”. Iubirea aproapelui devine așadar „cale” spre iubirea lui Dumnezeu. Scopul iubirii aproapelui constă în aducerea aproapele la același țel final bun pe care-l dorești tu pentru tine însuți, care în concepția lui Augustin e Dumnezeu. Augustin recunoaște că orice om trebuie iubit nu pentru el însuși (precum Dumnezeu) ci în și pentru Dumnezeu[8]. În viziunea lui Augustin, pentru a ajunge să-L iubim pe Dumnezeu, noi trebuie să începem prin a-l iubi pe aproapele nostru, căci este imposibil să-L iubești pe Dumnezeu fără a-l iubi pe aproapele.

La Augustin lepădarea de sine se manifestă prin atitudinea omului față de lume. Omul iubește lumea ca și creație a lui Dumnezeu. Aceasta e împlinirea unei lepădări de sine în urma căreia, în același timp, fiecare dintre noi de recăpătăm însemnătatea ce ne-a fost dată de Dumnezeu. Această împlinire e iubirea de aproapele.[9]

 II. Iubirea Lui Dumnezeu: Fundamentul Vieții Creștine

Augustin vede în iubirea lui Dumnezeu fundamentul mântuirii umane. El interpretează jertfa lui Hristos ca o expresie supremă a iubirii divine, care oferă posibilitatea de mântuire și de unire cu Dumnezeu. Fericitul Augustin dezvoltă o viziune profundă asupra iubirii divine, exprimată în relația complexă dintre Dumnezeu și creaturile sale. El susține că toate lucrurile au fost create din iubirea divină și că scopul final al creației este de a se întoarce la izvorul lor în iubirea lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu este izvor al iubirii care este un atribut esențial al Lui. Iubirea lui Dumnezeu este și fundamentul mântuirii umane, Augustin interpretând jertfa lui Hristos ca o manifestare supremă a iubirii divine care oferă oportunitatea de mântuire pentru omenire.

Pentru Augustin, fericirea supremă a omului constă în unirea cu Dumnezeu în iubire. El descrie această unire ca pe o comuniune profundă cu divinitatea, în care sufletul uman experimentează împlinirea și perfecțiunea în iubirea divină. Pentru Augustin, iubirea lui Dumnezeu este centrul vieții creștine. El susține că Dumnezeu este sursa a tot binele și a tot ce este vrednic de iubit, iar omul este creat după chipul lui Dumnezeu și este chemat să-l iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată mintea (Matei 22:37).

Augustin descrie iubirea lui Dumnezeu ca o dorință arzătoare de a fi unit cu Dumnezeu. Această dorință este satisfăcută doar prin harul lui Dumnezeu, care este darul gratuit al iubirii lui Dumnezeu dat omului. Omul nu poate să-l iubească pe Dumnezeu din propriile sale puteri, ci trebuie să fie mai întâi iubit de Dumnezeu.

Referitor la relația dintre iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele, acestea nu sunt două porunci separate, ci două aspecte ale aceleiași porunci. Augustin susține că nu putem să-l iubim pe Dumnezeu cu adevărat dacă nu îi iubim pe ceilalți, și nu îi putem iubi pe ceilalți cu adevărat dacă nu-l iubim pe Dumnezeu. Cele două porunci sunt inseparabile. Iubirea de Dumnezeu ne motivează să-i iubim pe ceilalți, iar iubirea de aproapele ne ajută să creștem în iubirea lui Dumnezeu.

Pentru Augustin, fundamentul iubirii se află în relația dintre Creator și creație. Omenirea, creată după chipul lui Dumnezeu, este în mod inerent orientată spre o dorință arzătoare de a se reuni cu perfecțiunea divină. Această dorință este iubirea lui Dumnezeu în esența sa – o forță care ne propulsează spre unirea cu Binele Suprem. Cu toate acestea, Augustin recunoaște că păcatul original a fracturat această relație. Din cauza depravării noastre, suntem incapabili să-l iubim pe Dumnezeu din proprie inițiativă. Aici intervine harul divin – darul gratuit al iubirii lui Dumnezeu, revărsat asupra omenirii prin Iisus Hristos. Prin har, Dumnezeu ne reabilitează capacitatea de a-l iubi cu adevărat.

Iubirea lui Dumnezeu este fundamentul vieții creștine. Augustin susține că sufletul uman, creat după chipul lui Dumnezeu, este orientat în mod natural spre Binele Suprem – izvorul perfecțiunii și al fericirii. Această dorință înnăscută este iubirea lui Dumnezeu în esența sa. Omul caută instinctiv împlinirea în creație, dar nimic din ea nu poate satisface pe deplin această dorință. Doar unirea cu Dumnezeu, sursa a tot binele, poate aduce fericirea adevărată.

Căderea omului a atras după sine și incapacitatea lui de a iubi din propria inițiativă. Păcatul original a fracturat relația dintre Dumnezeu și creația Sa, afectând grav capacitatea umană de a iubi. Omul, rănit de păcat, nu mai poate atinge iubirea divină din puterea sa proprie. Augustin recunoaște că omul, în starea sa căzută, este predispus la egoism, iubire de sine distorsionată și atașament la bunurile materiale. Adevărata iubire, orientată spre Dumnezeu, este dincolo de puterea noastră limitată.

Harul Divin este calea spre iubirea lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu, darul gratuit al iubirii Sale, intervine pentru a remedia starea deplorabilă a omenirii. Prin har, Dumnezeu ne reabilitează capacitatea de a-l iubi cu adevărat. Iisus Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii, ne oferă accesul la harul divin. Prin moartea și învierea Sa, ne deschide calea spre unirea cu Dumnezeu și ne dă puterea de a iubi.

Iubirea lui Dumnezeu pentru Lume, în sensul creației universale, și în special pentru om, se arată printr-un semn suprem al iubirii lui Dumnezeu față de oameni, și anume iubirea Fiului manifestată în actul răscumpărării: întrupare, moarte, înviere și înălțare și apoi urmate de trimiterea Sfântului Duh. Prin urmare, în viziunea lui Augustin, în Hristos participăm la iubirea Sfintei Treimi, modelul suprem al iubirii, și astfel iubirea desăvârșită este imitație a lui Hristos: a avea disponibilitatea de a-ți da viața pentru fratele tău. În această iubire identificăm o direcție ascendentă care își are începutul în iubirea lui Hristos și sfârșitul tot în Hristos.

Mai mult, prin moarte, învierea și înălțare, Hristos „ne-a arătat pe deplin cât de conștient și-a dat viața pentru noi, El, Căruia îi stătea în putere să și-o ia înapoi” și astfel „ce mari suferințe a pătimit cineva atât de mare pentru unii care încă nu credeau”. Pătimirile lui Iisus Hristos sunt dovada clară a iubirii Lui pentru noi. Din iubire Hristos S-a făcut drum mântuitor pentru om și cale către Dumnezeu. Ajunși la Tatăl, „Duhul Sfânt ne înlănțuie și ne lipește, ca să spun așa, ca să putem rămâne mereu în Binele suprem și imuabil”. Augustin va sintetiza afirmând: „Ne bucurăm de acel lucru pe care îl iubim pentru el și că avem a ne bucura doar de acel lucru care ne face fericiți, iar de restul, a ne folosi” („De Doctrina Christiana” I, 73).

Scopul tinderii noastre în Dumnezeu este tocmai Treimea, țelul suprem al dragostei noastre, ca bucurie absolută. Sintetizând Fericitul Augustin va face următoarea afirmație legată de scopul iconomiei temporale: „Prin urmare iubirea L-a făcut să ia trup”. Motivația primordială a întrupării Fiul lui Dumnezeu a fost aceea de a ne descoperi dragostea lui Dumnezeu pentru toată creația Sa și în special pentru om. Fără scopul de a ne învăța cum Dumnezeu ne iubește și că astfel trebuie să învățăm și noi cum să ne iubim aproapele, nu ar exista nici un motiv pentru care Hristos ar fi trebuit să se facă aproapele nostru.

Ideea cea mai importantă, susține Augustin, este să se înțeleagă că „împlinirea” și „scopul Legii” și al tuturor Dumnezeieștilor Scripturi „este dragostea” (Rm 13, 10 și 1 Tm 1, 5). În acest sens, dacă singurul cuvânt al Scripturii rostit de Duhul Sfânt ar fi doar: „Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 8), ar fi de ajuns și „n-ar trebui să căutăm mai mult decât atât”30. Iar dacă Întruparea, ca mod de iubire cu direcție descendentă, permite ascensiunea omului spre Dumnezeu, mântuirea, atunci, nu este doar o lucrare umană, ci darul iubirii lui Dumnezeu.[10]

Augustin subliniază interdependența celor două forme ale iubirii. Iubirea lui Dumnezeu ne oferă motivația și forța necesară să-i iubim pe ceilalți. Recunoașterea iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu pentru noi ne inspiră să oferim dragoste necondiționată semenilor noștri. În același timp, iubirea de aproapele ne ajută să creștem în iubirea lui Dumnezeu. Actele concrete de dragoste ne apropie de semenii noștri, permițându-ne să experimentăm o reflectare a iubirii divine în umanitate. Prin slujirea altora, ne smerim și ne apropiem de starea de iubire dezinteresată pe care o dorește Dumnezeu.

Iubirea este o cale spre fericire. Pentru Augustin, iubirea atât de Dumnezeu, cât și de aproapele este cheia fericirii umane. Fericirea nu este un sentiment trecător, ci o stare permanentă de împlinire care vine din a fi uniți cu sursa binelui – Dumnezeu. Iubirea ne oferă calea spre această unire, permițându-ne să trăim în armonie cu Dumnezeu, cu semenii noștri și cu noi înșine. Referitor la rolul Duhului Sfânt în iubire, Augustin consideră Duhul Sfânt ca fiind forța activă care ne permite să iubim. Prin Duh, Dumnezeu ne insuflă iubirea Sa și ne capacitează să-i iubim pe ceilalți.[11]

Augustin vorbește și despre o ierarhie a iubirii, o iubire ordonată. Pentru Augustin, iubirea față de Dumnezeu este iubirea supremă. Dumnezeu este sursa a tot binele, Creatorul și Mântuitorul nostru. Iubirea noastră față de El trebuie să fie necondiționată, totală și permanentă. Iubirea de sine nu este condamnată de Augustin, ci trebuie înțeleasă corect. Ea reprezintă grija pentru propriul nostru bine spiritual, care include dorința de a ne apropia de Dumnezeu și de a trăi o viață virtuoasă.[12]

După iubirea față de Dumnezeu și grija pentru sine, urmează iubirea față de familie, comunitate și, în cele din urmă, iubirea față de ceilalți oameni. Această ierarhie nu diminuează importanța iubirii față de aproapele, ci oferă un cadru ordonat pentru a ne direcționa acțiunile caritative. Îi punem pe primul plan pe cei mai apropiați, dar nu îi excludem pe ceilalți. Pentru a ilustra aceste concepte, amintim pilda Samariteanul milostiv (Luca 10:25-37) care exemplifică iubirea universală, oferind ajutor unui străin aflat în nevoie, depășind prejudecățile etnice și religioase. De asemenea, Iisus îi iubește pe ucenicii Săi, dar îi corectează și îi ceartă atunci când greșesc. Reflectă iubirea ordonată, care caută nu doar bunăstarea emoțională, ci și creșterea spirituală a celuilalt.

Concepția lui Augustin despre iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele a avut o influență profundă asupra Bisericii Creștine timp de secole. Ea a contribuit la dezvoltarea teologiei morale și a fundamentat importanța acțiunii caritative în viața credincioșilor. Viziunea lui Augustin a inspirat mișcarea monastică timpurie. Idealul iubirii necondiționate și slujirii altora a atras numeroși monahi care și-au dedicat viața rugăciunii și ajutorării celor aflați în nevoie. Teologia lui Augustin a fost studiată și dezbătută de gânditori medievali precum Toma d’Aquino[13]. Aceștia au dezvoltat concepte precum caritatea ca virtute cardinală și iubirea drept fundament al întregii legi morale. Gândirea lui Augustin despre iubire a influențat filozofi moderni precum Emmanuel Mounier[14], care a pus accentul pe persoană și comunicare ca expresii ale iubirii creștine.

CONCLUZII

Pentru Augustin, unul din aspectele iubirii umane (ascendente) este faptul că este o iubire ordonată („amor ordinatus”). Deoarece nicio ascensiune nu este posibilă fără o scară, aceasta este legată de nivelurile existenței, astfel că pentru Augustin toate formele de iubire sunt derivate și subordonate iubirii lui Dumnezeu, această iubire având un statut special. Teoria lui Augustin despre dragoste este percepută ca o parte a unui model moral de viață dreaptă. Conform acestui model moral, Dumnezeu este conceput ca Binele absolut, și astfel și ca cel spre care ar trebui să fie îndreptate toate mișcările de dragoste. Toate normele etice sunt derivate din acest obiect al iubirii.

Nu întâmplător, la Augustin ideea de Dumnezeu ca binele nostru suprem duce la teza conform căreia numai Dumnezeu ne poate da bucurie, și că toate celelalte lucruri create trebuie să facă referire la dragostea lui Dumnezeu prin raportarea noastră la ele. Acesta este de altfel și motivul pentru care adevărata iubire (caritas) îl are în centrul atenției întotdeauna pe Dumnezeu, omul orientându-și sufletul spre bucuria de Dumnezeu pentru El Însuși și când se orientează spre aproapele și spre sine o face tot pentru Dumnezeu, în timp ce iubirea direcționată greșit (cupiditas) nu-l mai are în centru ei pe Dumnezeu ci doar lumea, fiind mișcarea sufletului spre sine, aproapele și celelalte lucruri însă nu pentru Dumnezeu.

Ceea ce vrea Augustin să înțelegem este aceea că pe scara ordonată a iubirii iubirea aproapelui este o parte a iubirii pentru lumea exterioară, care este mai mică decât iubirea pentru sine (dar încă mai mare decât dragostea pentru lucrurile materiale, cum ar fi îmbrăcămintea și bogățiile). Dragostea pentru sine – sinele conform lui Augustin fiind sufletul (anima) – este la rândul său să fie subordonată celei mai mari iubiri, care ar trebui să fie îndreptată spre Dumnezeu însuși. Potrivit acestei ordine în iubire, nici o ființă umană n-ar trebui să fie iubită în același mod cum este, sau cum ar trebui să fie, iubit Dumnezeu.</p>

Acesta este un principiu al naturii conform căruia toată dragostea are ca țintă binele, adică Dumnezeu, iar oamenii de asemenea au datoria mora

lă de a iubi obiectele iubirii lor, în același mod în care ei sunt iubiți de Dumnezeu. Acest principiu este valabil atât pentru dragostea omului pentru aproapele cât și pentru el însuși. Așadar, în forma sa adevărată dragoste este dragostea pentru bine, Binele prin excelență fiind Dumnezeu. De aceea, în viziune augustiniană există trei lucruri care pot fi iubite bine sau rău, fapt ce ține de voința și orientarea noastră.

Aceste trei lucruri sunt inserate în aceeași ordine și ierarhie a bunurilor, așa încât iubirea pe care omul o manifestă tinde spre Binele Suprem, spre Dumnezeul iubirii. Prin urmare cel ce iubește „apreciază corect lucrurile” și în felul acesta are o dragoste ordonată. Iată cum iubirea structurează întreaga existență umană, omul este ceea ce este prin puterea iubirii lui, prin greutatea iubirii lui, putere și greutate care sunt direct proporționale cu orientarea iubirii lui. Iubirea omului definește poziția omului. Doar această ordine îmi orientează corect iubirea.[15]

Iubirea de aproapele și iubirea lui Dumnezeu sunt interconectate în gândirea lui Augustin. El vede în practicarea iubirii de aproapele o modalitate de a reflecta și de a experimenta iubirea lui Dumnezeu în lumea noastră. Învățăturile lui Augustin despre iubire au implicații practice semnificative pentru viața creștină contemporană. Ele pot oferi inspirație și îndrumare pentru creștini în promovarea unui stil de viață bazat pe iubirea autentică și întrajutorare. Iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele sunt esențiale pentru viața creștină. Augustin ne oferă o perspectivă profundă asupra acestora, care ne poate ajuta să creștem în dragoste și să ne trăim viața cu mai multă dăruire.

Iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele, fundamentate în opera lui Augustin, sunt două fețe ale aceleiași monede. Ele sunt inseparabile și esențiale pentru viața creștină. Prin cultivarea acestor iubiri, ne apropiem de Dumnezeu, experimentăm adevărata fericire și contribuim la crearea unei lumi mai iubitoare.

În concluzie, Sfântul Augustin este unul dintre cei mai importanți teologi ai creștinismului timpuriu, a cărui gândire profundă a influențat în mod semnificativ dezvoltarea teologiei creștine. Pentru Augustin, iubirea de aproapele și iubirea lui Dumnezeu sunt aspecte interconectate ale vieții creștine autentice, reflectând relația dintre divinitate și umanitate. În viziunea sa, iubirea autentică este esențială pentru experiența mântuirii și pentru realizarea scopului ultim al vieții umane – unirea cu Dumnezeu în iubire și fericire veșnică. Gândirea Fericitului Augustin despre iubirea de aproapele și iubirea lui Dumnezeu rămâne una dintre cele mai profunde și mai influente contribuții la teologia creștină.

În lumina învățăturilor sale, putem înțelege mai bine esența și importanța iubirii în viața creștină și în relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele, așa cum sunt expuse de Augustin, rămân aspecte fundamentale ale vieții creștine. Ele ne oferă o cale spre fericire adevărată și ne ghidează spre acțiuni concrete care aduc transformare pozitivă în lume.

Raportat la Iubire și Sfânta Evanghelie, de unde de fapt ar trebui să plecăm când analizăm din punct de vedere teologic acest concept, din cuprinsul acesteia aflăm care poruncă este mai mare decât toate  din răspunsul pe care Iisus Hristos îl dă unui cărturar care îl întreabă: „Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Și Iisus răspunde: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Profeții” (Matei 22, 34-40; Marcu 12, 28-31). Iar apostolul Pavel, cel numit apostolul neamurilor, sintetizează sublim: „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13, 13).

Un veritabil creștin, înarmat într-adevăr cu cele trei virtuți cardinale, va dobândi mântuirea pe baza acestora și va ajunge în Rai. Teoretic oare care dintre aceste virtuți rămâne să se manifeste acolo? Omul a crezut (credința), a nădăjduit (speranța) și a iubit (dragostea). Dat fiind că speranța și credința s-au împlinit, rămâne ca lângă Sfânta Treime să se manifeste doar dragostea nețărmurită față de Dumnezeu, căci acolo nu mai e nevoie nici să credem și nici să sperăm. Este deci suficientă iubirea care este infinită. Conceptul de măsură nu are loc când vorbim despre Iubire. Cine iubește cu măsură nu iubește, iar ceea ce privește iubirea lui Dumnezeu nu îi plac „măsurile”. „Iubirea este singurul subiect despre care nu se poate spune nici o absurditate, în ea totul este adevărat sau totul este fals.” (Nicolas Chamfort[16]).

BIBLIOGRAFIE

1. *** Augustin de Hipona, [wiki] disponibil la https://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona (accesat la 13.05.2024).
2. ARENDT, Hannah, Iubirea la Sfântul Augustin, Ediție și eseu interpretativ de Joanna Vechiarelli Scott și Judith Chelius Stark, traducere din engleză de Georgeta-Anca Ionescu, București, Editura Humanitas, 2022.
3. Sfântul Augustin, Confesiuni, ediție bilingvă, traducere, introducere și note de Eugen Munteanu, București, Editura Humanitas, 2018, Ediție digitală disponibilă la https://humanitas.ro/assets/pdf/Sfantul-Augustin_Confesiuni.pdf .
4. CRIȘAN, Cătălin, „Iubirea în viziunea Fericitului Augustin (prolegomene)”, în Revista Transilvania, nr. 3-4/2015, p. 117-127, disponibil la https://revistatransilvania.ro/iubirea-in-viziunea-fericitului-augustin-prolegomene/ (accesat la data de 13.05.2024).
5. CRIȘAN, Cătălin, Viziunea Fericitului Augustin asupra iubirii, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/viziunea-fericitului-augustin-asupra-iubirii-93713.html (accesat la 13.05.2024).
6. MADA, Teofan, Fericitul Augustin – De Trinitate – selecție, traducere și comentarii, în Revista Altarul Banatului, Mitropoliei Banatului, disponibil la https://altarul-banatului.ro/?page_id=305 (accesat la 13.05.2024).
7. IRINEU, Mitropolitul Olteniei, Iubirea, virtutea care rămâne în veac, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/evanghelia-de-duminica/iubirea-virtutea-care-ramane-in-veac-187027.html (accesat la 13.05.2024).
8. VOICU, Constantin / COLDA, Lucian-Dumitru, Patrologie, Ediția a 2-a, revizuită – vol. 2, București, Editura Basilica, 2015.

Note de subsol

[1] Constantin VOICU, Lucian-Dumitru COLDA, Patrologie, Ediția a 2-a, revizuită – vol. 2, București, Editura Basilica, 2015, p. 412-434

[2] *** Augustin de Hipona, [wiki] disponibil la https://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona (accesat la 13.05.2024).

[3] Cătălin Crișan, „Iubirea în viziunea Fericitului Augustin (prolegomene)”, în Revista Transilvania, nr. 3-4/2015, p. 117-127.

[4] Hannah Arendt, Iubirea la Sfântul Augustin, Ediție și eseu interpretativ de Joanna Vechiarelli Scott și Judith Chelius Stark, traducere din engleză de Georgeta-Anca Ionescu, București, Editura Humanitas, 2022, p. 78-79.

[5] IRINEU, Mitropolitul Olteniei, Iubirea, virtutea care rămâne în veac, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/evanghelia-de-duminica/iubirea-virtutea-care-ramane-in-veac-187027.html (accesat la 13.05.2024).

[6] Cătălin CRIȘAN, Viziunea Fericitului Augustin asupra iubirii, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/viziunea-fericitului-augustin-asupra-iubirii-93713.html (accesat la 13.05.2024).

[7] Cătălin CRIȘAN, „Iubirea în viziunea Fericitului Augustin (prolegomene)”, în Revista Transilvania, nr. 3-4/2015, p. 117-127, disponibil la https://revistatransilvania.ro/iubirea-in-viziunea-fericitului-augustin-prolegomene/ (accesat la data de 13.05.2024).

[8] Sfântul Augustin, Confesiuni, ediție bilingvă, traducere, introducere și note de Eugen Munteanu, București, Editura Humanitas, 2018, Ediție digitală disponibilă la https://humanitas.ro/assets/pdf/Sfantul-Augustin_Confesiuni.pdf , p.173-175

[9] Hannah Arendt, Iubirea la Sfântul Augustin, Ediție și eseu interpretativ de Joanna Vechiarelli Scott și Judith Chelius Stark, traducere din engleză de Georgeta-Anca Ionescu, București, Editura Humanitas, 2022, p. 155.

[10] Cătălin CRIȘAN, „Iubirea în viziunea Fericitului Augustin (prolegomene)”, în Revista Transilvania, nr. 3-4/2015, p. 117-127, disponibil la https://revistatransilvania.ro/iubirea-in-viziunea-fericitului-augustin-prolegomene/ (accesat la data de 13.05.2024).

[11] Teofan MADA, Fericitul Augustin – De Trinitate – selecție, traducere și comentarii, în Revista Altarul Banatului, Mitropoliei Banatului, disponibil la https://altarul-banatului.ro/?page_id=305 (accesat la 13.05.2024).

[12] IRINEU, Mitropolitul Olteniei, Iubirea, virtutea care rămâne în veac, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/evanghelia-de-duminica/iubirea-virtutea-care-ramane-in-veac-187027.html (accesat la 13.05.2024).

[13] Toma de Aquino (n. circa 1225, Aquino, Regatul Siciliei – d. 7 martie 1274, Mănăstirea Fossanova, Statul Papal, azi comuna Priverno, Italia) a fost un călugăr dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii. A fost venerat ca sfânt încă din timpul vieții.

[14] Emmanuel Mounier (n. 1 aprilie 1905, Grenoble, Franța – d. 22 martie 1950, Châtenay-Malabry, Seine, Franța) a fost un filosof francez, fondator al revistei Esprit și la originea curentului personalist, apărut în Franța.

[15] Cătălin CRIȘAN, Viziunea Fericitului Augustin asupra iubirii, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/viziunea-fericitului-augustin-asupra-iubirii-93713.html (accesat la 13.05.2024).

[16] Sébastien-Roch Nicolas de Chamfort (n. 6 aprilie 1740, Clermont-Ferrand, Franța – d. 13 aprilie 1794, Paris, Prima Republică Franceză) a fost un scriitor francez din perioada Revoluției franceze, căreia i-a fost susținător. În scrierile sale, de un caracter pesimist, cinic și caustic, a criticat moravurile societății și excesele Revoluției. Citat de la https://en.wikiquote.org/wiki/Nicolas_Chamfort