Contextul istoric, filosofic și teologic al apariției operei „Închinarea și slujirea în duh și adevăr” a Sfântului Chiril al Alexandriei este unul complex, marcat de tensiuni religioase, de disputele teologice privind natura lui Hristos precum și de influențele filosofice predominante în secolul al V-lea. Chiril al Alexandriei, unul dintre cei mai importanți teologi ai Bisericii Ortodoxe și un apărător fervent al dogmelor creștine, a trăit într-o perioadă de transformare teologică și politică semnificativă în Imperiul Roman de Răsărit.
În secolul al V-lea, Imperiul Bizantin era scena unor dezbateri teologice intense, în special în legătură cu natura și persoana lui Iisus Hristos. După Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, disputele ariene, care negau divinitatea lui Hristos, au fost combătute, dar erau încă vii. Alexandria Sfântului Chiril a fost una dintre cele mai importante metropole creștine ale timpului, rivalizând cu Roma și Constantinopolul. Acest oraș era un centru major de cultură și teologie, dar și un loc de mari frământări politice și sociale. În această perioadă, tensiunile dintre păgâni, evrei și creștini erau destul de mari, iar Sfântul Chiril a jucat un rol activ în afirmarea creștinismului și în combaterea ereziilor.[1]
Cea mai importantă controversă teologică a secolului al V-lea a fost cea legată de natura lui Hristos. Nestorie, arhiepiscopul Constantinopolului, susținea că în Iisus Hristos erau două persoane distincte: omul Iisus și Cuvântul lui Dumnezeu. Această învățătură, a fost respinsă ca erezie (nestorianismul) de Biserică, iar Sfântul Chiril a fost unul dintre cei mai vehemenți apărători ai ortodoxiei. În noiembrie 430, Chiril a ținut un sinod în Alexandria. Hotărârile dogmatice ale acestui sinod le-a cuprins într-o epistolă sinodală, adresată lui Nestorie, arătând că natura umană nu s-a amestecat în cea divină, ci Cuvântul s-a unit ipostatic cu natura umană. La sfârșitul scrisorii, a alăturat „12 capitole”, care conțineau tot ceea ce trebuia să anatematizeze Nestorie, dacă voia să mai rămână in comuniune cu celelalte Biserici. Ulterior cele „12 capitole” au fost numite Anatematismele lui Chiril din Alexandria.[2]
Sfântul Chiril s-a opus cu vehemență nestorianismului, care susținea că în Hristos coexistau două persoane distincte (una divină și una umană). Prin contrast, Chiril a argumentat că Hristos este o singură persoană, iar cele două naturi, divină și omenească, sunt unite într-un mod indisolubil. Sinodul ecumenic de la Efes din anul 431a condamnat nestorianismul și a afirmat unitatea de natură a lui Hristos.
Sfântul Chiril a avut un rol esențial în pregătirea și desfășurarea acestui sinod, iar opera sa a contribuit semnificativ la definirea ortodoxiei în această chestiune, fiind o apărare fermă a acestei învățături, esențială pentru credința creștină. Sfântul Chiril a explicat în mod clar și precis concepte teologice precum „natură”, „persoană”, „ipostas”, pentru a putea combate cu argumente solide învățăturile eretice. Controversele teologice de la acea vreme amenințau să rupă unitatea Bisericii. Prin scrierile sale, Chiril a căutat să consolideze unitatea credinței și să ofere un fundament solid pentru dialogul teologic.[3]
Referitor la contextul filosofic, filosofia greacă avea o influență majoră asupra gândirii teologice în acea perioadă. Platonismul și neoplatonismul, cu accentul lor pe lumea ideilor și distincția dintre lumea materială și cea spirituală, au avut un impact considerabil asupra gânditorilor creștini. Părinții Bisericii au fost influențați de aceste curente filosofice, însă le-au reinterpretat în lumina învățăturilor creștine. O temă centrală în gândirea neoplatonică era ideea de unire cu divinul, Părinții Bisericii abordând această idee într-un context creștin, unde unirea se face prin Hristos. Filosofia platonică are și ea influență, însă este interpretată în cheie creștină.
Au fost folosite conceptele platonice precum cele de „logos” și „hypostasis” în explicațiile dogmei Sfintei Treimi.[4] Opera lui Chiril este o apărare a ortodoxiei hristologice, adică a învățăturii despre natura lui Hristos. El a subliniat unitatea de natură a lui Hristos, fără a nega cele două naturi (divină și omenească) care coexistă în El fără amestecare. Sfântul Chiril a abordat și problema mântuirii, subliniind rolul esențial al lui Hristos în mântuirea neamului omenesc. Sfântul Chiril a avut o viziune organică asupra Bisericii, văzând-o ca Trupul lui Hristos și ca mijloc prin care harul divin se împarte oamenilor.[5]
Scrierea „Închinarea și slujirea în duh și adevăr” arată că adevărata închinare creștină trebuie să fie în mod autentic spirituală, nu doar ritualică ca în Vechiul Testament. Titlul operei provine din cuvintele lui Iisus adresate femeii samaritene în Evanghelia după Ioan (4:24), unde se afirmă că Dumnezeu este Duh iar închinarea trebuie să fie „în duh și-n adevăr”[6].
Această lucrare reflectă viziunea lui Chiril asupra relației dintre Vechiul și Noul Legământ. El subliniază că, deși închinarea iudaică din Vechiul Testament era centrată pe ritualuri externe, în Hristos se deschide o cale nouă de închinare, una spirituală, prin care credincioșii pot intra într-o comuniune directă cu Dumnezeu. Ideea centrală din cartea a treia a scrierii este despre neputința de a scăpa de moartea din păcat și de stăpânirea diavolului altfel decât prin sfințenia cea după Hristos; și despre aceea că nu în Lege e îndreptarea, ci în Hristos.[7]
Opera „Închinarea și slujirea în duh și adevăr” a Sfântului Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei, este o scriere fundamentală asupra interpretării jertfelor din Vechiul Testament, ca prefigurări ale jertfei Mântuitorul nostru Iisus Hristos și a jertfei noastre spirituale în Hristos. Textul în limba română a fost publicat prima dată în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” (PSB) (editura IBMBOR, 1991), volumul 38, fiind tradus după versiunea în limba greacă publicată de Jacques Paul Migne în colecția „Patrologiae Cursus Completus. Series Graeca” (tom 68, col. 133-588) de către Părintele profesor academician Dumitru Stăniloae (propus pentru canonizare în anul 2025, anul în care Biserica Ortodoxă Română va sărbători 140 de ani de autocefalie și 100 de ani de la obținerea statutului de patriarhie; ziua sa de pomenire este stabilită pentru 4 octombrie).
Sfântul Chiril a trăit între anii 375 – 444, a fost Arhiepiscopul Alexandriei între anii 412 – 444, și „a cunoscut și a trăit o intensă viață de mănăstire, care s-a dovedit a fi cu adevărat înfloritoare în special pe cele două maluri ale Nilului. Această viețuire monahală l-a ajutat să devină unul dintre apărătorii cei mai cunoscuți ai învățăturii despre Maica Domnului ca Născătoare de Dumnezeu”. Sfântul Chiril și-a desăvârșit cunoștințele în școala teologică alexandrină, devenită celebră în lumea creștină a secolului al IV-lea. Gândirea și experiența sa spirituală au adus un plus de lumină în multe domenii de gândire și în timpul unor frământări din viața Bisericii. Scrierile valoroase care au rămas de la acest mare Sfânt Părinte grăiesc de la sine în acest sens.” Pe lângă această lucrare, Sfântul Chiril a mai scris „Glafire” sau „Transparențe pline de grație din Pentateuh”, „Dialoguri despre Sfânta Treime”, „Comentariu la Evanghelia după Ioan”, „Tâlcuirea Psalmilor”, ș.a.[8]
I. VIAȚA SFÂNTULUI CHIRIL AL ALEXANDRIEI
Sfântul Chiril al Alexandriei, un adevărat stâlp al Ortodoxiei, s-a născut în anul 370, într-o familie creștină din Alexandria, Egipt și a fost una dintre cele mai proeminente figuri ale Bisericii Răsăritene, jucând un rol crucial în apărarea și definirea ortodoxiei în secolul al V-lea. Viața și opera sa au lăsat o amprentă de durată asupra teologiei creștine.
Provenea dintr-o familie cu o puternică legătură cu Biserica. Studiile și le-a făcut la școala din orașul natal, și a primit o educație creștină solidă și riguroasă, având în vedere că a fost crescut sub îndrumarea unchiului său, Teofil al Alexandriei, care era Arhiepiscopul Alexandriei la acea vreme. Deși nu există detalii precise despre educația sa timpurie, se crede că a studiat atât teologia, cât și literatura clasică, pregătindu-se pentru o carieră în cadrul Bisericii. Cunoștințele sale se întindeau de la Scripturi și Patristică la filozofia greacă, ceea ce i-a oferit o pregătire solidă pentru a se angaja în disputele teologice ale vremii.
A trăit apoi o perioadă ca ascet, retras în pustiul nitric, unde se împrietenește cu Isidor Pelusiotul. Reîntors din pustiu, este hirotonit diacon și apoi preot de către unchiul său Teofil, devenind astfel unul dintre principalii colaboratori ai săi. În anul 403 ia parte împreună cu Teofil, la sinodul de la Stejar, în care este depus Sfântul Ioan Gură de Aur. După moartea unchiului său în anul 412, este ales ca succesor al lui, cu toată opoziția pe care i-a făcut-o partida adversară, care era sprijinită de șeful armatei egiptene. Puternica opoziție care i s-a făcut cu ocazia alegerii ca arhiepiscop se pare că a fost determinată de teama că, fiind influențat prin educație de către Teofil, purtarea și concepțiile sale nu vor fi deosebite de cele ale unchiului său.[9]
Această perioadă a fost marcată de tensiuni politice și religioase intense, Alexandria fiind un centru al controverselor dogmatice și al conflictelor dintre diferite facțiuni religioase și filosofice. Chiril s-a remarcat prin zelul său teologic și prin dorința de a apăra învățăturile ortodoxe, inclusiv prin măsuri drastice împotriva ereticilor și a grupurilor păgâne. Una dintre primele sale acțiuni ca arhiepiscop a fost închiderea bisericilor novațienilor și expulzarea acestora din oraș. De asemenea, i-a alungat din Alexandria pe evrei începând, totodată, și lupta împotriva populației păgâne.
Zelul excesiv pentru prestigiul Bisericii sale, pentru apărarea căreia era un luptător neobosit și dorind de a conduce autoritar, uită uneori de principiile evanghelice. Unele măsuri drastice pe care le-a luat noul ierarh, precum și câteva incidente de la începutul păstoririi sale, păreau chiar că dau dreptate temerilor adversarilor săi. A știut însă să se impună, așa încât influența lui în biserică era foarte mare, iar autoritatea sa necontestată.
Trăind multă vreme și după instalarea sa ca arhiepiscop sub influența antipatiei pe care o avuse unchiul său Teofil față de Sfântul Ioan Gură de Aur, Chiril nu voia să introducă numele acestuia în dipticele bisericii sale. În anul 416, când Atticus, patriarhul Constantinopolului, care fusese, de asemenea, adversarul Sfântului Ioan Gură de Aur, i-a scris, îndemnându-l să treacă numele fostului patriarh de Constantinopol și în dipticele bisericii alexandrine, după cum a făcut și el în Biserica din Constantinopol, pentru a se restabili, astfel, pacea în Biserică, Chiril nu dat ascultare îndemnului, zicând că nu poate să pună în rândul ierarhilor pe unul care a fost dat afară din cler.
Însă în anul 417, la sfatul și mustrarea lui Isidor Pelusiotul, a trecut numele Sfântului Ioan Hrisostom în dipticele alexandrine. Experiența ca ierarh l-a ajutat să-și tempereze caracterul său aproape violent și să-și sacrifice ideile personale atunci când pacea Bisericii cerea aceasta.
Ca teolog cult și înzestrat cu un spirit speculativ, el a luat parte cu multă însuflețire la toate discuțiile teologice din acele timpuri și a avut un rol important în toate aceste discuții. Adevărata sa activitate și rolul principal pe care l-a avut în Biserică, începe abia la 428, odată cu apariția nestorianismului. Până la acea dată, activitatea sa se desfășurase mai mult în Biserica locală a Egiptului; abia de acum va trece granițele provinciale, manifestându-se în Biserică pretutindeni. El este pentru nestorianism ceea ce a fost Sfântul Atanasie pentru arianism. Când Nestorie a început să predice, în anul 428, principiile sale eretice, Sfântul Chiril al Alexandriei îi scrie acestuia, îndemnându-l să-și corecteze învățăturile sale, ca să nu izbucnească pe tema acestor învățături neînțelegeri în Biserica ecumenică. Scrisoarea Sf. Chiril nu a avut niciun rezultat.[10]
Astfel, una dintre cele mai importante contribuții teologice ale Sfântului Chiril este legată de controversa nestoriană. Nestorie, patriarhul Constantinopolului, a susținut că Maria nu ar trebui numită „Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu), ci doar „Christotokos” (născătoare de Hristos), susținând că în Iisus Hristos natura divină și cea umană sunt distincte și separate. Chiril a condamnat această învățătură, afirmând că în Hristos există o unire deplină între cele două naturi, divină și umană, fără separare. Această dezbatere a condus la convocarea Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes, în anul 431, unde Nestorie a fost condamnat, iar învățăturile sale declarate eretice.[11]
Asupra noii erezii, Chiril atrage și atenția credincioșilor, prin a 17-a Epistolă pascală. Biserica din Roma îl condamnă pe Nestorie într-un sinod ținut în anul 430. În același an, convoacă și Chiril la Alexandria un sinod, cu scopul de a se pronunța asupra nestorianismului. Hotărârile sinodului au fost formulate de către Sf. Chiril în 12 puncte, numite anatematisme, căci prin ele se rostea anatema contra tuturor acelor care învățau ca Nestorie. Numele lui Nestorie, însă, nu figura în anatematisme. Anatematismele, sentința sinodului alexandrin, împreună cu sentința sinodului din Roma, au fost trimise lui Nestorie. Acesta le-a răspuns prin 12 contra anatematisme și pe baza unor termeni din ele îl acuza pe Sf. Chiril de apolinarism.
Sf. Chiril a căutat să se explice prin 2 apologii, dar nici prin acestea nu a reușit să-l facă pe Nestorie să înțeleagă că el nu este apolinarist. Termenii de „physis”, „ousia” și „hypostasis” au fost folosiți când în sens de ființă și natură, când în sens de persoană și, deci, lipsa de precizie gramaticală și folosirea lor astfel dădeau naștere la controverse. Tocmai aceste cuvinte, care într-un loc aveau un înțeles, iar în altul, altul, i-au dat posibilitatea lui Nestorie să-l acuze pe Chiril de apolinarism, când acesta afirma că în Iisus Hristos e o singură fire, înțelegând prin aceasta o singură persoană și nu o fire (natură), cum înțelegea Nestorie acest cuvânt.[12]
Erezia nestoriană luând proporții, se simțea nevoia unui Sinod Ecumenic. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450) a convocat un astfel de sinod, care s-a întrunit la Efes în anul 431. Cel mai importantă contribuție la acest sinod a fost a episcopului din Alexandria, care a fost și președintele lui, ca cel mai mare în rang dintre episcopii prezenți. Sinodul trebuia să-și deschidă lucrările la 7 iunie, dar din cauza întârzierii unor delegați, s-a amânat până la 22 iunie. La această dată, deși susținătorii lui Nestorie, adică Ioan, episcopul din Antiohia și alți episcopi sirieni nu sosiseră, sinodul s-a deschis și chiar în prima ședință a fost examinată doctrina lui Nestorie și respinsă, iar autorul ei a fost depus și excomunicat. La 4 zile după această ședință a sosit și episcopul Ioan din Antiohia, cu 43 de episcopi.
Nemulțumiți că arhiepiscopul Chiril nu a așteptat sosirea lor, ci s-a pronunțat chiar în problema principală pentru care a fost convocat sinodul, vrând astfel să-i pună în fața unui fapt împlinit, ei au ținut un sinod aparte și i-au acuzat pe Chiril și pe Memnon, episcopul Efesului, de procedură necanonică și violentă, declarându-i depuși. Ambele sinoade și-au înaintat hotărârile împăratului, cerând ca să le confirme. Pus în fața celor două tabere, împăratul a crezut că cel mai bun lucru este să confirme hotărârile amândurora; deci, a aprobat atât depunerea lui Nestorie, cât și pe cele ale lui Chiril și Memnon și a dispus ca toți 3 să fie condamnați la închisoare. Sf. Chiril a stat aici câteva luni, după care, în urma cererii sinodului și a clerului din Constantinopol, care ținea mult la el și-l considera ca salvatorul ortodoxiei de pericolul nestorian, a fost pus în libertate.
Condamnarea lui Nestorie nu a adus cu sine și pacea în biserică. Totuși la acest sinod s-a precizat doctrina ortodoxă în privința celor două naturi ale Domnului nostru Iisus Hristos, dar nu toată biserica a rămas mulțumită de această soluție. Episcopii orientali (sirieni) nu au vrut să recunoască condamnarea lui Nestorie, văzând cu ochi răi aprobarea celor 12 anatematisme ale lui Chiril, ca fiind ortodoxe. Ei vedeau în Chiril un eretic, care confundă cele două naturiîn Iisus Hristos. Încercări de împăcare între Ioan de Antiohia, conducătorul antiohienilor și între Chiril al Alexandriei s-au făcut în mai multe rânduri. În cele din urmă, după concesii reciproce, s-a ajuns la o împăcare.
Dar nici după această împăcare – în care orientalii au cedat convingându-se de ortodoxia lui Chiril – nu au fost toți mulțumiți. Extremiștii din ambele partide continuau să facă imputări episcopului Alexandriei. Unii dintre orientali îl acuzau de apolinarism, iar egiptenii că a făcut prea multe concesii. El a căutat să-și justifice și pe mai departe ortodoxia lui față de acești extremiști și să ducă lupta contra nestorienilor până la sfârșitul vieții sale.[13]
Sfântul Chiril a lăsat o moștenire deosebită de scrieri, care includ tratate dogmatice, comentarii biblice și scrisori teologice. Cele mai importante lucrări ale sale sunt cele dedicate apărării învățăturii ortodoxe împotriva ereziilor, în special împotriva nestorianismului. Printre lucrările sale majore se numără: Despre închinarea și despre cultul în duh și în adevăr, în 17 cărți; Comentarii alese ; Contra lui Iulian Apostatul; Tezaurul despre Sfânta și cea de o ființă Treime; Dialogul despre întruparea Unului Născut; Douăsprezece anatematisme contra lui Nestorie, sunt deciziile Sinodului alexandrin din 430, formulate de Sfântul Chiril în 12 puncte, prin care se rostea anatema contra acelora care învățau ca Nestorie.[14]
După 32 de ani de păstorire, consacrați credinței și progresului Bisericii, Sfântul Chiril a trecut la cele veșnice pe 27 iunie 444 d.Hr. Sub patriarhatul său, Biserica Alexandriei a devenit unul dintre principalele centre de influență teologică ale lumii creștine. A fost canonizat atât de Biserica Ortodoxă, cât și de Biserica Romano-Catolică, fiind prăznuit în calendarul ortodox pe 9 iunie, iar în cel catolic pe 27 iunie. Opera sa a avut un impact major asupra dezvoltării dogmei hristologice, iar în Biserica Romano-Catolică i s-a conferit titlul de „Doctor al Bisericii”.
În discuțiile doctrinale și în polemică, el a fost foarte însuflețit, documentându-și și apărându-și cu multă tenacitate opiniile. Sfântul Chiril este considerat unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Răsăritene, care a continuat și a dezvoltat tradiția teologică a Alexandriei. Opera sa a avut o influență decisivă asupra dezvoltării teologiei creștine, în special în ceea ce privește hristologia. De-a lungul timpului, operele sale au fost studiate și comentate, iar el a rămas un model de credință și de curaj în apărarea adevărului. Sfântul Chiril al Alexandriei a fost un apărător neobosit al ortodoxiei și un mare teolog. Opera sa a contribuit semnificativ la definirea și consolidarea credinței creștine. Prin apărarea ortodoxiei și prin contribuțiile sale la definirea dogmelor creștine, el a lăsat o moștenire de o valoare inestimabilă pentru întreaga Biserică.[15]
II. CĂDEREA ȘI RESTAUREA OMULUI – ÎNVĂȚĂTURI TEOLOGICE ÎN OPERA „DESPRE ÎNCHINAREA ȘI SLUJIREA ÎN DUH ȘI ADEVĂR”
Scrierile Sfântului Chiril sunt foarte numeroase și au fost de natură exegetică, apologetică, dogmatică, polemică, omiletică și epistolară. Din cadrul lucrărilor exegetice face parte și scrierea „Despre închinarea și despre cultul în duh și în adevăr”, în 17 cărți. În această lucrare Sfântul Chiril caută să dovedească că legile și instituțiile iudaice au fost abrogate după litera lor, dar nu și după spiritul lor, deoarece riturile pe care le-au practicat iudeii în chip material se continuă în creștinism, în închinarea spirituală dată de creștini lui Dumnezeu. Deci legea și profeții n-au fost desființate ci numai perfecționate. Apoi, bazându-se pe textele vechi, arată doctrina Bisericii despre fuga de păcat, mântuirea în Hristos, dragostea de Dumnezeu și de aproapele, Biserica, preoția, cultul spiritual dat lui Dumnezeu.[16]
Apariția acestei opere este importantă din mai multe perspective: teologică, istorică și educațională. Sfântul Chiril a scris opera din necesitatea de a arăta înțelegerea corectă a învățăturilor creștine și a spiritualității autentice. Scrierea explică însemnătatea adevăratei credințe creștine, concentrându-se pe ceea ce înseamnă „în duh și adevăr” conform învățăturilor ortodoxe. Opera lui Chiril al Alexandriei este esențială pentru cunoașterea și transmiterea învățăturilor Sfinților Părinți ai Bisericii.
Teologia creștină a fost profund influențată de învățăturile părinților Bisericii, iar Sfântul Chiril al Alexandriei se distinge prin claritatea și adâncimea viziunii sale asupra omului, păcatului și mântuirii. Cartea a treia din lucrarea Sfântului Chiril al Alexandriei „Despre închinarea și slujirea în duh și adevăr”, este intitulată „Despre neputința de a scăpa de moartea din păcat și de stăpânirea diavolului altfel decât prin sfințenia cea după Hristos; și despre aceea că nu în Lege e îndreptarea, ci în Hristos”.
Sfântul Chiril face o distincție între rolul Legii Vechiului Testament și nevoia de har, grație divină. El consideră Legea drept un precursor al mântuirii, dar subliniază limitările sale în privința salvării definitive a omului. Deși Legea a fost dată de Dumnezeu poporului ales și a avut un rol moral și etic, scopul său nu a fost de a salva, ci de a călăuzi și de a conștientiza păcatul. La Sfântul Chiril Legea apare ca fiind o umbră a celor ce aveau să vină, o reprezentare incompletă a realităților viitoare pe care doar Hristos le poate aduce la îndeplinire: „Legea a fost dată ca o umbră a celor ce aveau să vină, dar ea nu poate să îndrepte sau să dea viață. Doar harul lui Hristos este cel care ne poate izbăvi de moartea din păcat”.
Cu alte cuvinte, el subliniază că Legea nu putea depăși moartea sau înstrăinarea de Dumnezeu, fiind un instrument destinat mai degrabă revelării păcatului și nu iertării acestuia. În lipsa harului, omul rămâne neputincios în fața păcatului și a morții, iar restaurarea este posibilă doar prin Hristos, care este adevărata împlinire a Legii și izvorul mântuirii veșnice. Aceste aspecte reflectă nu doar un cadru doctrinar, ci și viziunea profund teologică a Sfântului Chiril despre restaurarea omului, subliniind importanța și unicitatea misiunii lui Hristos.[17]
Scrierea „Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr” (PG 68) este scrisă înainte de dezbaterile cu Nestorie. Scrierea se concentrează asupra interpretării jertfelor din Vechiul Testament ca chipuri ale Jertfei lui Hristos și ale jertfei noastre spirituale în Hristos. Este o puternică accentuare a importanței pozitive a jertfei, fără de care omul nu poate intra la Dumnezeu, fiindcă ea este contrariul egoismului. Numai jertfa curată de orice egoism ne dă putința să intrăm la Dumnezeu. O astfel de jertfă nu a putut aduce decât Fiul lui Dumnezeu făcut om, și numai în unire cu El ne putem și noi aduce jertfe curate lui Dumnezeu. În această scriere regăsim tema principală care preocupa pe Sfântul Chiril al Alexandriei: persoana lui Hristos, taina lui, căci El, ca Fiul lui Dumnezeu făcut om, este Cel în Care ne mântuim.[18]
Într-un dialog cu Paladie, Sfântul Chiril explică în sens duhovnicesc călătoria evreilor spre pământul făgăduinței, precum și interpretarea sensului jertfelor din Vechiul Testament, arătând în debutul cărții a treia „Așadar de abia după ce s-a săvârșit de către israeliți acel fel de jertfă și au pierit primii născuți ai egiptenilor, iar Hristos, în chip (tip), a alungat de la cei sfințiți pe nimicitorul, au ieșit ei din pământul celor ce-i stăpâneau și s-au grăbit să ajungă la pământul făgăduit. Dar ei nu merg drept spre el, ci sunt conduși într-o parte și alta, prin abateri de la calea cea dreaptă.
Fiindcă s-a scris iarăși: «Iar după ce a dat drumul Faraon poporului, Dumnezeu nu i-a condus pe ei pe calea pământului filistenilor, care era aproape. Căci a zis Dumnezeu: Nu cumva să se risipească poporul, văzând război, și să se întoarcă în Egipt. Și a abătut Dumnezeu poporul Său pe calea ce duce în pustie spre Marea Roșie» (leșirea 13, 17).”[19]
Conform părintelui profesor Dumitru Stăniloae, Hristos este cel care a protejat pe cei întâi născuți ai israeliților de moartea trupească, dat fiind că au jertfit și mâncat Mielul pascal. Mielul pascal mâncat de poporul evreu în comun este Hristos mâncat și El în comun în fiecare biserică. Deci, „ceea ce se săvârșea în Vechiul Testament se depășește în mod duhovnicesc prin Hristos, dar nu desființează.”[20]
Sfântul Chiril arată că Legea este de fapt un ocol prin „întortocherile cuvintelor și prin ghicituri”, iar acest ocol are ca scop pregătirea pentru a dori și primi pe Hristos. Ar fi fost dificil oamenilor să primească adevărul Întrupării ca om a Fiului lui Dumnezeu, prin urmare a fost necesar să fie întărită credința într-un singur Dumnezeu Creator, „transcendent lumii, nesupus legilor și patimilor omenești.” Sfântul Chiril ne spune și că Legea a fost ca un pedagog, prin slujirea după literă, ca o cale lungă și nu dreaptă, însă Hristos nu a fost așa pentru că El ne-a arătat calea dreaptă și directă, aceea prin credință. Litera Legii și jertfa animalelor din Vechiul Testament ajută la înțelegerea cuvântului dumnezeiesc precum și la înțelegerea jertfei supreme a Fiului lui Dumnezeu făcut om.[21]
Totodată, Hristos este stâlpul de nor și cel de foc care arăta calea israeliților. Sfânta Scriptură numește „noapte timpul dinainte de venirea Mântuitorului, în care, stăpânind încă Satana, peste cei de pe pământ domnea întunericul neștiinței, și zi, timpul de la venirea Mântuitorului nostru, în care am fost luminați, primind în minte razele adevăratei cunoștințe de Dumnezeu și văzând cu ochii inimii Soarele dreptății.” Astfel putem spune că Vechiul Testament este timpul cel vechi, noaptea, iar Noul Testament timpul cel nou, Ziua în care Unul-Născut s-a făcut Om. Iar în noaptea păcatelor Cel Unul-Născut „îi conducea pe israeliți în chip de foc prin Legea care osândea și pedepsea (căci focul e semnul pedepsei), iar pe noi în chip de nor, ca chip (tip) al Sfântului Botez și al mântuirii prin apă.
Evreii au fost conduși prin stâlpul de foc care ardea pe cei ce încălcau Legea, iar pe noi, creștinii, Hristos ne conduce prin stâlp de nor, care ne aduce ploaia de Sus a Botezului. Hristos este Soarele din care se răspândește toată lumina și toată iubirea care aduce și între oameni iubirea curată (dreptatea). De aceea înainte de venirea lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu conducea ca printr-un nor lumea ce înainta prin întunericul nopții. La Întruparea Cuvântului timpul a devenit zi, iar Cuvântul întrupat conducea ca un stâlp de foc luminos.[22]
Sfântul Chiril explică faptul că cei ce voiesc să urmeze lui Hristos nu trebuie să trăiască potrivit Legii și neschimbat în poruncile lui Moise, stăruind „în umbre și chipuri (tipuri)”, ci „să plece și să se mute în altă parte, adică spre Sfântul Botez”. Botezul este simbolizat de mersul prin mijlocul mării al israeliților. Mergând astfel prin valuri, botezându-ne în Marea cea Mare, vom avea ca ajutor pe Însuși Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, pe Hristos Iisus, deoarece Cuvântul, fiind Dumnezeu, S-a făcut trup: „Căci s-a ridicat, zice, îngerul lui Dumnezeu […] și stâlpul de nor […] s-a așezat între tabăra egiptenilor și tabăra lui Israel, și nu s-au amestecat unii cu alții toată noaptea”.
În înger și în stâlpul de nor este simbolizat Iisus Hristos, Cel numit „Înger de mare sfat” (Isaia 9, 6), pentru că făcându-se om, ne-a adus cunoștința despre Dumnezeu, fiind Vestitorul desăvârșit al lui Dumnezeu către noi, căci Tatăl se sfătuiește cu El, Cel deopotrivă cu Tatăl după ființă. Hristos este atât Mijlocitor între Tatăl și noi, însă stă la mijloc și între noi și puterile diavolești, ca să le oprească să se apropie de noi și pe noi de-a ne apropia de ele, însă cu condiția de a vrea să-L avem pe Hristos apărător, să ne gândim la El când ne simțim amenințați de acelea, când ispita și păcatul ne dau înconjoară și vin cu asalt. Hristos se face atunci zid despărțitor între ele și noi.[23]
Sfântul Chiril mai arată că prin întinderea mâinilor de către israeliți se simbolizează primirea Crucii, sprijinindu-i și susținând-i spre aceasta Hristos, care e închipuit de Or și de Aaron, care simbolizează pe Judecătorul și Arhiereul cel Veșnic și Desăvârșit care îi ajută pe unii din legea veche să-și însușească o viață întipărită de Cruce. Căci Hristos este după Scriptură pacea noastră, Care «a făcut din cele două lumi una și a dărâmat peretele din mijloc al despărțiturii, și a desființat în trupul Lui, și legea poruncilor» (Efeseni 2, 14-15) și a împăcat într-un om nou pe cei din tăierea împrejur și pe cei din netăierea împrejur. Deci Hristos a unit pe Iudei și neamurile, depășind prin aceasta Legea cu poruncile de caracter de dogmă, Lege care era și un semn al luptei trupului împotriva duhului și era dată trupului ca un mijloc de înfrânare.[24]
Referitor la Sfânta Euharistie, Sfântul Chiril arată că mâncarea de pâine a lui Aaron și a bătrânilor lui Israel împreună cu socrul lui Moise înaintea Domnului, este Hristos, care ne desăvârșește pe noi cu Pâinea cea vie, atât pe cei din neamuri cât și pe cei aleși din Israel. A mânca împreună pâinea tainică, sau a se hrăni împreună cu Hristos făcut Om și jertfit Tatălui, înseamnă a se face împreună-fii ai Tatălui și frați ai Fiului Unuia Născut. În Hristos, găsim pacea între noi și Dumnezeu și între noi înșine, căci „El este pacea noastră” (Efeseni 2, 14).[25]
Despre Ierusalim Sfântul Chiril arată că Sfânta Cetate este Biserica, ai cărei locuitori sunt cei desăvârșiți spre sfințenie prin Pâinea cea vie. Despre această Cetate spune și psalmistul David, zicând: „Lucruri slăvite s-au spus despre tine, cetatea lui Dumnezeu” (Psalmii 86, 2). Hristos este „Pâinea vie”, e hrana fundamentală, deoarece El ne hrănește, dându-Se spre mâncare.
Hristos este prefigurat în Vechiul Testament și în persoana (tipul) regelui David. Sfântul Chiril explică că „văzând El moartea nimicind pe pământeni, S-a făcut rugător pentru noi la Tatăl. Căci Hristos S-a adus pe Sine însuși pentru noi și S-a supus de bunăvoie morții, iar prin aceasta a domolit pe nimicitor, spunând că păcatul este al Lui. Nu pentru că a făcut păcatul, ci pentru că, așa cum zic Scripturile : «Acesta păcatele noastre le poartă și pentru noi suferă dureri și între cei fărădelege S-a socotit» (Isaia 53, 1), cu toate că «nu știa de păcat» ; «și pentru noi blestem S-a făcut» (Galateni 3, 13). Și zice că trebuie să sufere mai bine păstorul decât oile, Păstorul cel bun punându-Și sufletul pentru oi.” David a păcătuit și nu a fost omorât, Hristos însă n-a avut păcat și totuși a murit pentru noi; însă de aceea a murit pentru noi, ca noi să nu mai murim.
Hristos a primit moartea pentru noi din iubire, iar Iubirea este mai tare ca moartea. Iubirea lui Hristos este desăvârșită prin primirea morții exclusiv pentru alții. După părintele profesor Dumitru Stăniloae, „moartea este ultima expresie a neputinței omului de a-și depăși grija de sine, frica de-a se pierde. E drept că Iisus manifestă în Ghetsimani și o frică de moarte, dar această frică arată numai că a asumat în mod real moartea. Ea nu este expresia unui egoism. Răstignit, El se roagă pentru cei ce-L răstignesc și spune: «Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu» (Luca 23, 46). El înfruntă frica reală de moarte, ca să le dea puterea să înfrunte această frică și celor ce vor urma Lui prin moarte”.
Iisus moare pentru alții, că nu are nici o urmă a egoismului ca păcat, din milă pentru ei, din voința de a-i elibera de moarte, biruind moartea în umanitatea Sa, din exclusiva răspundere pentru ei. Moartea Lui este actul iubirii desăvârșite față de toți oamenii. Dar depinde de oameni ca să-L primească în această stare de jertfă din iubire, biruitoare a morții ca să se biruiască moartea și în ei. Dacă-L primesc cu credință, puterea Lui, prin care a primit moartea și a biruit-o, această putere ne va conduce la înviere.[26]
Sfântul Chiril mai ne spune că Biserica este o arie duhovnicească, pe care a cumpărat-o Hristos cu cincizeci de sicli, un preț însemnat. Hristos s-a dat pe Sine însuși pentru ea și a fixat în ea altarul, fiind el însuși atât Arhiereul ce liturghisește cât și Jertfa, aducându-se Sine însuși în chipul (tipul) vițelului care treiera i S-a făcut ardere de tot și jertfă. Hristos este Preotul prin excelență cel ce se aduce lui Dumnezeu pe sine însuși pentru alții și pentru toți. El se poate aduce pentru oameni, deoarece este Om, dar și pentru toți oamenii căci Cel ce se aduce ca om e și Fiul lui Dumnezeu.
Se aduce ca jertfă pentru iubirea dumnezeiască imensă și pentru solidaritatea cu frații Săi, oamenii. Hristos este și altarul pe care se aduce jertfa fiind El locul cel mai înalt în fața Tatălui și cel aproape de Tatăl. El este „jertfă de pace”, jertfa păcii, pentru că a înlăturat cauza egoismului despărțitor de Dumnezeu din umanitatea Sa și această stare o transmite și altora.[27]
Arată Sfântul Chiril că moartea a apărut ca pedeapsă a încălcării legii dumnezeiești și disprețuirea voilor Stăpânului. Stricând-se prin păcat firea oamenilor, S-a milostivit Făcătorul de omenire și prin urmare S-a făcut Unul-Născut om și a purtat trup supus prin fire morții, ca suportând pentru noi moartea, să desființeze păcatul și să oprească pe Satana care ne era acuzatorul, oprindu-l întrucât am achitat în El pedepsele vinovățiilor pentru păcat, prin rănile Lui vindecându-ne, căci „Acesta ridică păcatele noastre și pentru noi suferă dureri”(Isaia, 53, 4). Este afirmată deci de Sfântul Chiril ideea juridică a suportării sau achitării de către Hristos a pedepsei pentru vinovăția păcatelor noastre, cât și sensul transformator al mântuirii aduse de El ca vindecare a noastră prin rana Lui. Rana de pe urma păcatului suportată cu răbdare, vindecă de fapt firea omenească, iar răbdarea suferinței ne achită de pedeapsa de pe urma păcatului.
Părintele Dumitru Stăniloae explică că Dumnezeu a îngăduit ca firea să sufere de pe urma păcatului și ca astfel să se îndrepte. Aceasta pricinuiește lui Dumnezeu satisfacție, dar nu e satisfacția că suferim de pe urma păcatului, că vede împlinindu-se pedeapsa, ci fiindcă vede că omul răbdând rana pedepsei firești de pe urma păcatului, firea lui se vindecă și el se va feri în viitor de păcat. Păcatul se desființează prin pătimirea lui Hristos, pentru că ea a fost opusul radical al egoismului. Jertfa lui Hristos, care biruiește orice egoism, se întipărește în oameni ca dragoste a Lui față de ei și cu dragostea Lui față de Tatăl, îi sfințește și pe ei.[28]
Însă abia când păcatele noastre ajung la plinătatea lor, Legiuitorul supărat aduce pedepsele. Pentru că rabdă de multe ori din fireasca Sa iubire de oameni și suportă greșelile, nemâniindu-Se complet înainte de împlinirea măsurii. De aceea a zis către Avraam: „Nu s-au împlinit încă păcatele amoreilor până acum” (Facerea 15, 16). Iar Hristos a spus fariseilor care Îl supărau fără măsură: „Și voi ați împlinit măsura părinților voștri” (Matei 23,32). Dumnezeu nu mai rabdă păcatele lumii abia atunci când ajung la plinătatea lor, adică atunci când oamenii nu mai pot da îndărăt din mulțimea păcatelor lor grele. Plinătatea păcatelor are un sens atât calitativ cât și cantitativ. Astfel sancțiunea corelativă păcatelor este și ea definitivă și pe măsură. Însă Crucea lui Hristos a pus în lumina clară binele ca opus răului. Crucea este smerenie, e înfrânare, este iubire adevărată de oameni și de Dumnezeu.[29]
Sfântul Chiril mai tâlcuiește că Hristos ne-a unit pe noi prin Sine cu Dumnezeu și Tatăl, desființând în trupul Lui dușmănia (Efeseni 2, 16). De aceea a spus către Tatăl și Dumnezeu Cel din ceruri, despre cei îndreptați prin credința în El: „Părinte, vreau ca, precum Eu și Tu una suntem, așa și aceștia să fie una întru Noi” (Ioan 17, 24). Hristos este simbolizat ca piatra de cositor, pentru că acesta este folosit la lipit. Așa spune Dumnezeu prin glasul lui Zaharia, arătându-ne pe Fiul Său: „Și se vor bucura și vor vedea piatra de cositor în mâna lui Zorobabel” (Zaharia 4, 10). În trupul lui Hristos, s-au adunat toți oamenii, în El toți sunt una, precum este El Una cu Tatăl, nu numai ca Dumnezeu, ci și ca om. Hristos este un fel de „cositor” spiritual între toți cei ce voiesc. Pe toți îi îmbrățișează cu iubirea Lui.
Pe fiecare îl face să simtă iubirea Lui, dar și îndemnul de-a fi în El cu toți ceilalți, de-a iubi în El pe toți. Unindu-se Hristos cu noi, cei necurați trupește și duhovnicește, a ridicat păcatele noastre, ca noi pentru El și prin El să fim curați și strălucitori. De aceea prorocul Ieremia mustrând mulțimea iudeilor care nu vor primi curățirea lui Hristos, a zis: „A lipsit suflătorul de la foc, a lipsit plumbul, în zadar bate argintarul argintul, răutățile lor nu s-au topit, pentru că Domnul i-a lepădat pe ei” (Ieremia 6, 29-30). Deci nu suntem iertați de păcate în mod juridic datorită plății ce-a dat-o Hristos pentru ele prin jertfa Lui, ci suntem curățiți de ele prin faptul că El, Cel curat, se unește cu noi, extinzând și la noi curăția Lui.[30]
Sfântul Chiril abordează căderea omului și posibilitatea restaurării acestuia prin Hristos, subliniind importanța unei credințe autentice. Căderea omului este un concept central în teologia creștină, în care păcatul adus de Adam și Eva a avut consecințe profunde asupra întregii umanități. Sfântul Chiril evidențiază faptul că această cădere a afectat nu doar relația omului cu Dumnezeu, ci și natura umană în sine. Păcatul a generat o separare între Dumnezeu și om. Învățătura biblică subliniază că toți oamenii sunt păcătoși și au nevoie de mântuire.
Sfântul Chiril propune ideea restaurării omului prin Hristos. Hristos, învăluit în umanitate, devine noul Adam, oferind posibilitatea mântuirii și împăcării cu Dumnezeu. Prin credința în Hristos și prin acceptarea harului divin, omul poate depăși condiția păcătoasă și poate dobândi viața veșnică. Căderea omului aduce în prim-plan nevoia de pocăință și smerenie, de renunțare la egoism, recunoașterea păcatului fiind o condiție necesară pentru a primi harul divin. Restaurarea prin Hristos presupune ca oamenii să trăiască o viață curată, în dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele, având ca model viața lui Hristos. Închinarea și slujirea în duh și adevăr devin astfel nu doar acte ritualice, ci manifestări ale iubirii și credinței autentice.
Căderea omului, deși tragică, nu este fără speranță, deoarece Hristos deschide calea mântuirii. Sfântul Chiril arată că doar prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este posibilă restaurarea omului în unitatea pierdută cu Dumnezeu. Întruparea este actul de reîntregire a naturii umane decăzute.[31] Hristos a venit nu doar pentru a propovădui ci pentru a restaura firea umană. Hristos a venit să reîntregească firea noastră căzută, înfruntând moartea și biruind-o prin Învierea Sa. În acest sens, Învierea lui Hristos nu este doar o victorie asupra morții, ci este de fapt calea prin care întreaga omenire poate fi scoasă de sub stăpânirea diavolului și readusă la starea originară, pregătită pentru comuniunea cu Dumnezeu. Astfel doar prin Învierea lui Hristos este posibilă înfrângerea definitivă a morții și eliberarea omului de robia păcatului și a diavolului.
Sf. Chiril subliniază importanța jertfei lui Hristos ca act de reînnoire a firii umane. Prin întrupare și înviere Hristos a deschis calea pentru restaurarea și sfințirea omului. Legea avea scopul de a arăta calea dreaptă și de a oferi un set de norme prin care omul să rămână în legătură cu Dumnezeu, dar Sf. Chiril afirmă că această legătură nu este suficientă pentru restaurarea spirituală. Prin Hristos, omul este chemat să îl primească pe Dumnezeu, și să dobândească o stare de sfințenie care depășește simpla ascultare a poruncilor.
Aceasta este o idee de bază în teologia creștină patristică: omul nu poate fi mântuit prin propriile fapte sau prin respectarea riguroasă a Legii, ci are nevoie de harul mântuitor al lui Hristos. În acest fel, Legea este văzută ca o „călăuză către Hristos” (după cum o numește și Sfântul Apostol Pavel), dar fără capacitatea de a mântui. Prin Hristos, oamenii sunt îndreptățiți și devin „fii ai luminii” și „mădulare ale Trupului Său”.[32]
CONCLUZII DESPRE CĂDEREA ȘI RESTAURAREA OMULUI
Cartea a III-a „Despre neputința de a scăpa de moartea din păcat și de stăpânirea diavolului decât prin sfințenia cea după Hristos, și despre faptul că nu după Lege este îndreptarea, ci în Hristos” a lucrării „Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr” a lui Chiril al Alexandriei prezintă o analiză a condiției umane deteriorate de păcat și a căii spre mântuire, Calea lui Hristos. Sfântul Chiril accentuează imposibilitatea omului de a se elibera singur din robia păcatului și a diavolului, subliniind necesitatea intervenției divine prin Hristos, prezentând astfel căderea și restaurarea omului. Sf. Chiril subliniază că căderea omului a avut loc prin neascultare, iar păcatul a intrat în lume prin Adam și Eva.
Păcatul este descris ca pe o boală spirituală care a afectat întreaga natură umană. Această boală a separat omul de Dumnezeu și l-a supus stăpânirii diavolului. Se mai subliniază că faptele Legii nu pot aduce mântuirea, deoarece ele nu pot șterge păcatul original și nu pot restabili relația omului cu Dumnezeu, deci mântuirea prin simplele fapte este imposibilă. Singura cale spre mântuire este prin Hristos, care, prin întruparea Sa, a luat asupra Sa natura umană și a învins păcatul și moartea. Căderea nu este doar o pierdere a stării originale de comuniune cu Dumnezeu, ci și o alterare profundă a naturii umane. Păcatul aduce moartea spirituală și separarea de Dumnezeu, generând suferință și degradare morală. Căderea afectează întreaga creație, nu doar omul, și conduce la un haos spiritual și material.[33]
Hristos este văzut ca Mântuitorul care vine să restaureze omul prin jertfa Sa. Cuvântul lui Dumnezeu întrupat oferă o șansă de mântuire omenirii. Restaurarea se face prin harul divin, care este activ în viața credincioșilor prin Sfintele Taine și prin lucrarea Duhului Sfânt. Harul este esențial pentru a depăși efectele păcatului și pentru a readuce omul la starea de sfințenie. Sfântul Chiril arată că închinarea autentică nu se limitează la ritualuri exterioare, ci implică o relație personală și profundă cu Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Aceasta presupune o transformare interioară care reflectă restaurarea operată de Hristos. Mântuirea este un proces continuu care se desfășoară pe parcursul vieții credinciosului, culminând cu întâlnirea finală cu Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază gravitatea păcatului și, în același timp, măreția mântuirii prin Hristos. Această viziune teologică invită la o reflexie constantă asupra relației noastre cu Dumnezeu, îndemnându-ne să trăim o viață creștină autentică.[34]
Un alt aspect pe care Sfântul Chiril îl subliniază este relația dintre harul divin și efortul uman în procesul mântuirii. Deci mântuirea se face prin har și prin participarea omului. Dumnezeu oferă tuturor oamenilor harul său, însă omul, în libertatea sa, poate alege să accepte sau să respingă harul lui Dumnezeu. Această alegere este esențială pentru mântuire. Cei care acceptă să îl primească pe Dumnezeu, să primească harul său și să meargă pe Calea Sa, cooperează cu acesta prin fapte de credință, nădejde și dragoste. Aceste fapte sunt rodul Duhului Sfânt și, în același timp, îl întăresc pe drumul mântuirii.[35]
Biserica este Trupul lui Hristos și mijlocul prin care harul divin ajunge la oameni. Prin participarea la viața Bisericii, credincioșii primesc harul și se sfințesc. Biserica, ca Trup al lui Hristos și Mijloc al Mântuirii, joacă un rol central în procesul mântuirii. Sfântul Chiril o prezintă ca fiind Trupul lui Hristos, în care fiecare credincios este un membru. Biserica este și comunitatea celor care cred în Hristos și sunt unite prin Duhul Sfânt. Prin Sfintele Taine, în special Botez și Euharistie, credincioșii primesc harul sfințitor și se unesc mai strâns cu Hristos. Biserica oferă credincioșilor îndrumarea spirituală necesară pentru a crește în sfințenie.
Păcatul este principala barieră în calea sfințirii. El slăbește legătura cu Dumnezeu și ne îndepărtează de harul Său. Păcatele ne împiedică să trăim o viață conform Evangheliei. Diavolul este dușmanul mântuirii și caută în mod constant să ne îndepărteze de Dumnezeu. Conchide Sfântul Chiril la finalul cărții a treia astfel: „Deci e limpede și întărit de mărturia întregii Scripturi dumnezeiești că toată îndreptarea și toată răscumpărarea e în Hristos.”[36]
BIBLIOGRAFIE
1. Biblia sau Sfânta Scriptură: versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2018.
2. *** Ideea creștină: Filosofia Sfinților Părinți, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/ideea-crestina-filosofia-sfintilor-parinti-66489.html (accesat la 24.11.2024).
3. *** Hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei in perspectiva dialogului cu Bisericile Necalcedoniene, articol disponibil la https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/hristologia-sfantului-chiril-alexandriei-perspectiva-dialogului-bisericile-necalcedoniene-68848.html (accesat la 24.11.2024).
4. *** Scriptura – călăuză spre Hristos, articol disponibil la https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/hristos/scriptura-calauza-spre-hristos-69102.html (accesat la 23.11.2024).
5. *** Viața Sfântului Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei, articol disponibil la https://doxologia.ro/viata-sfantului-ierarh-chiril-patriarhul-alexandriei (accesat la 16.11.2024).
6. CHIFĂR, Nicolae, Istoria Creștinismului, vol. I, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2007.
7. Sfântul Chiril Arhiepiscopul Alexandriei, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, tom 1, cărțile I-VIII, traducere, introducere și note de preot academician Dumitru Stăniloae, Colecția Dumitru Stăniloae, Opere Complete seria Traduceri, ediția a 2-a, București, Editura Basilica, 2020.
8. Gogonea, Vasile, Educația…și Lecția de viață! – Sfântului Chiril al Alexandriei și minunea întrupării Logosului Lui Dumnezeu prin Lumina necreată! (IV) – «Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am binevoit»!, articol disponibil la https://gorjeanul.ro/educatiasi-lectia-de-viata-sfantului-chiril-al-alexandriei-si-minunea-intruparii-logosului-lui-dumnezeu-prin-lumina-necreata-iv-acesta-este-fiul-meu-cel-iubit-intru-care-am-bine/ (accesat la 16.11.2024).
9. IONIȚĂ, Viorel (coordonator), Istoria Bisericească Universală: manual pentru facultățile de teologie din Patriarhia Română, vol. I De la întemeierea Bisericii până la anul 1054, București, Editura Basilica, 2021.
10. Istrati, Ioan Valentin, Moartea ca gravitație spirituală, articol disponibil la https://doxologia.ro/moartea-ca-gravitatie-spirituala (accesat la 25.11.2024).
11. Leonte, Constantin, Colaborarea omului cu harul divin în lucrarea mântuirii, articol disponibil la https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/colaborarea-omului-harul-divin-lucrarea-mantuirii-68972.html (accesat la 23.11.2024).
12. Mândrilă, Gabriel, Viața Sfântului Chiril al Alexandriei,Articol disponibil la https://www.crestinortodox.ro/sfinti/viata-sfantului-chiril-alexandriei-144043.html (accesat la 16.11.2024).
13. VOICU, Constantin / COLDA, Lucian-Dumitru, Patrologie, Ediția a 2-a, revizuită – vol. 2, București, Editura Basilica, 2015.
[1] Nicolae CHIFĂR, Istoria Creștinismului, vol. I, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2007, p. 171-174.
[2] Ibidem, p. 175.
[3] Viorel IONIȚĂ (coordonator), Istoria Bisericească Universală: manual pentru facultățile de teologie din Patriarhia Română, vol. I De la întemeierea Bisericii până la anul 1054, București, Editura Basilica, 2021, p. 428-438.
[4] Ideea creștină: Filosofia Sfinților Părinți, articol disponibil la https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/ideea-crestina-filosofia-sfintilor-parinti-66489.html (accesat la 24.11.2024).
[5] Hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei in perspectiva dialogului cu Bisericile Necalcedoniene, articol disponibil la https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/hristologia-sfantului-chiril-alexandriei-perspectiva-dialogului-bisericile-necalcedoniene-68848.html (accesat la 24.11.2024).
[6] Biblia sau Sfânta Scriptură: versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2018, p. 1560.
[7] Sfântul Chiril Arhiepiscopul Alexandriei, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, tom 1, cărțile I-VIII, traducere, introducere și note de preot academician Dumitru Stăniloae, Colecția Dumitru Stăniloae, Opere Complete seria Traduceri, ediția a 2-a, București, Editura Basilica, 2020, p. 133.
[8] Patriarhul Daniel, „Cuvânt înainte”, în Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, tom 1, cărțile I-VIII, traducere, introducere și note de preot academician Dumitru Stăniloae, Colecția Dumitru Stăniloae, Opere Complete seria Traduceri, ediția a 2-a, București, Editura Basilica, 2020, p. 5-7
[9] Viața Sfântului Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei, articol disponibil la https://doxologia.ro/viata-sfantului-ierarh-chiril-patriarhul-alexandriei (accesat la 16.11.2024).
[10] Gabriel Mândrilă, Viața Sfântului Chiril al Alexandriei,Articol disponibil la https://www.crestinortodox.ro/sfinti/viata-sfantului-chiril-alexandriei-144043.html (accesat la 16.11.2024).
[11] Dumitru Stăniloae, „Introducere” în Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, tom 1, cărțile I-VIII, traducere, introducere și note de preot academician Dumitru Stăniloae, Colecția Dumitru Stăniloae, Opere Complete seria Traduceri, ediția a 2-a, București, Editura Basilica, 2020, p. 9-11.
[12] Constantin VOICU, Lucian-Dumitru COLDA, Patrologie, Ediția a 2-a, revizuită – vol. 2, București, Editura Basilica, 2015, p. 146-147.
[13] Ibidem, p. 148.
[14] Ibidem, p. 149-152.
[15] Ibidem, p. 148.
[16] Ibidem, p. 149.
[17] Constantin Leonte, Colaborarea omului cu harul divin în lucrarea mântuirii, articol disponibil la https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/colaborarea-omului-harul-divin-lucrarea-mantuirii-68972.html (accesat la 23.11.2024).
[18] Dumitru Stăniloae, „Introducere” în Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, tom 1, cărțile I-VIII, traducere, introducere și note de preot academician Dumitru Stăniloae, Colecția Dumitru Stăniloae, Opere Complete seria Traduceri, ediția a 2-a, București, Editura Basilica, 2020, p. 12.
[19] Sfântul Chiril Arhiepiscopul Alexandriei, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, tom 1, cărțile I-VIII, traducere, introducere și note de preot academician Dumitru Stăniloae, Colecția Dumitru Stăniloae, Opere Complete seria Traduceri, ediția a 2-a, București, Editura Basilica, 2020, p. 133-134.
[20] Ibidem, p. 133.
[21] Ibidem, p. 135.
[22] Ibidem, p. 138.
[23]Ibidem, p. 140-141.
[24] Ibidem, p. 146-147.
[25] Ibidem, p. 151.
[26] Ibidem, p. 156-158.
[27] Ibidem, p. 159-160.
[28] Ibidem, p. 162.
[29] Ibidem, p. 164.
[30] Ibidem, p. 165-166.
[31] Vasile Gogonea, Educația…și Lecția de viață! – Sfântului Chiril al Alexandriei și minunea întrupării Logosului Lui Dumnezeu prin Lumina necreată! (IV) – «Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am binevoit»!, articol disponibil la https://gorjeanul.ro/educatiasi-lectia-de-viata-sfantului-chiril-al-alexandriei-si-minunea-intruparii-logosului-lui-dumnezeu-prin-lumina-necreata-iv-acesta-este-fiul-meu-cel-iubit-intru-care-am-bine/ (accesat la 16.11.2024).
[32] Scriptura – călăuză spre Hristos, articol disponibil la https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/hristos/scriptura-calauza-spre-hristos-69102.html (accesat la 23.11.2024).
[33] Ioan Valentin Istrati, Moartea ca gravitație spirituală, articol disponibil la https://doxologia.ro/moartea-ca-gravitatie-spirituala (accesat la 25.11.2024).
[34] Constantin VOICU, Lucian-Dumitru COLDA, Patrologie, Ediția a 2-a, revizuită – vol. 2, București, Editura Basilica, 2015, p. 153-155.
[35] Constantin Leonte, Colaborarea omului cu harul divin în lucrarea mântuirii, articol disponibil la https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/colaborarea-omului-harul-divin-lucrarea-mantuirii-68972.html (accesat la 23.11.2024).
[36] Sfântul Chiril Arhiepiscopul Alexandriei, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, tom 1, cărțile I-VIII, traducere, introducere și note de preot academician Dumitru Stăniloae, Colecția Dumitru Stăniloae, Opere Complete seria Traduceri, ediția a 2-a, București, Editura Basilica, 2020, p. 168.
