Frunzărind pe internet am dat de o povestioară amuzantă din ..instante adunate. 😀
„Acum câțiva ani eram judecător în Ardeal. Instanța avea o mulțime de cauze cu primarul. Unele penale, altele de contencios administrativ. Numărasem la un moment dat cam 300 de dosare deschise de sau împotriva acestuia. În vreo doi ani se ajunsese ca orașul să fie condus de fapt de instanțele de judecată: noi verificam hotărâri de consiliu local, noi stabileam bugete, noi analizam ce se spune în ședințele de la Primărie, ce spune prefectul, cine este subprefectul, ce se spune în conferințele de presă. Totul, dar absolut totul era contestat.
La cele mai importante procese primarul venea personal. Extrem de punctual, de politicos, de tipicar. Iată un exemplu de formulă de adresare către judecător: „Domnule președinte, potrivit codului de procedură penală, pe care dvs îl cunoașteți foarte bine, vă rog să…”.
Dar nu despre mine vreau să vorbesc acum. Ci despre prezența primarului în fața unui coleg de al meu. Noi eram judecători de penal și în fața tuturor, dar mai ales în fața noastră, nu trebuie să conteze funcția părților. De aceea evităm să ne adresăm lor cu funcția sau calitatea profesională, ori enunțând calitatea procesuală (inculpat, persoană vătămată). Prin urmare ne adresăm părților pe numele de familie.
Președintele completului de care vorbesc purta un dialog cu `domnul X`. Fiecare întrebare o începea cu `Domnule X, dar de ce…..?`, `Domnule X, dar cum explicați că….?`. Cel întrebat arăta un vădit disconfort și la un moment dat a explodat: `Eu nu sunt domnul X, sunt Primarul municipiului`. După doar o secundă de pauză care a părut o veșnicie și în care toată lumea din sală a încremenit, judecătorul a replicat plin de inspirație: `Domnule X, și eu sunt aici președintele completului, dar acasă sunt bărbatul soției mele`. După care a continuat audierea, netulburat.”
😆